Iată că a venit ziua vârfului.                                                                                    

Ceasul a sunat la 4 dimineața și deși uneori mai leneveam prin pat”, acum nu mai aveam timp de pierdut. Trecea atât de repede! Nici nu m-am trezit bine că auzeam cum bătea vântul afară. Eram în refugiu, aveam noroc că nu-l puteam simți, dar doar sunetul pe care îl făcea mă înfiora.


Chiar înainte de a pleca pe vârf, tata s-a întors înspre mine și supărat, m-a întrebat retoric
:

„Măi Alexandra, noi nu mai avem noroc de vreme bună?”

Așa că ne-am rugat și la 5 fără 10 am plecat spre noul refugiu unde aveam să ne întâlnim cu ghidul iranian și cei 3 alpiniști nemți. La ora 5 fix am plecat spre cel mai înalt vulcan al Asiei, amintindu-mi de discuția de acum câteva zile cu o prietenă, atunci când i-am spus că vârful Kilimanjaro este și cel mai înalt vulcan dar și cel mai înalt vârf al Africii.

„Și Damavandul de ce nu e și cel mai înalt vârf al Asiei?”

„Fiindcă cel mai înalt vârf al Asiei este Everestul, care de altfel este și cel mai înalt vârf al planetei”, am spus eu bufnind în râs. A râs și ea și mi-a urat drum bun și succes.

Ne-am aprins frontalele și pas după pas am început urcarea pe marele Damavand. Ne opream din când în când, ne trăgeam sufletele, mai luam o înghițitură de isostar pentru a ne menține energia și continuam urcușul spre creastă. În jurul orei 6 se luminează deja și dacă până acum nu puteam vedea panta, acum o puteam observa cu mare ușurință. Ai, mamă, ce pantă! Noi nu făcusem tura de aclimatizare din cauza timpului prea scurt care nu ne-a permis și asta se putea observa. Simțeam altitudinea mai mult decât ar fi trebuit. iran3

Cum nu eram atât de pregătiți, fiindcă nu am făcut tura de aclimatizare, ne opream mult mai des pentru a ne odihni. Mai rămâneam în spate din când în când și deși vedeam grupul, ghidul mai fluiera câteodată pentru a ne da o mică idee pe unde se afla ei.

Începeam să ne apropiem de vârf și vedeam din ce în ce mai multe găuri în munte de unde ieșeau pâcle mari de sulf pe care vântul le căra în toate direcțiile. Unele roci chiar luaseră culoarea acea de galben a sulfului și păreau atât de interesante!

 Vulcanul fumega puternic și vântul arunca sulful în toate părțile. Puteam simți mirosul pe care îl emana dar nu mă deranja atât de tare încât să trebuiască să-mi pun vreo mască. Noi urcam și tot urcam , dar panta nu părea să se termine prea devreme.

O jumătate de oră mai târziu pășeam pe vârf. Eram pe cel mai înalt vulcan al Asiei, la o altitudine de 5670m și încercam să-mi trag cât de cât sufletul. Am ajuns până la urmă!

Primul lucru pe care l-am făcut a fost  să mă așez, să respir adânc, și să realizez unde sunt. Pe acoperișul Iranului și pe cel mai înalt vulcan al Asiei, Vârful Damavand.


 De îndată ce-a ajuns și tata pe vârf, l-am privit și plină de energie i-am urat un mare „La mulți ani!”

Nu și-a dat seama la început de cuvintele ce tocmai le spusesem dar peste câteva minute, mi-a spus zâmbind :

                                                                                                                   „Alexandra, tu-ți dai seama că este a doua oară când mă duci pe un vârf important al planetei de ziua mea?”

„Ei, îmi dau seama și sper să mai am o asemenea șansă! Tati, la mulți ani și mulțumesc că m-ai luat cu tine și pe cel mai înalt vulcan al Asiei!”, am spus eu zâmbind.

Respir și înalț  steagul țării mele pe acest vârf de 5670 m! Pot să spun din nou : „Sunt mândru că sunt român!”

Apoi ancorez steagul Județului nostru pe cel mai înalt vulcan al Asiei și nu cred că știți ce mândră am fost să văd România și Județul Hunedoara pe vârful Damavand din Iran!

Un prieten, domnul arbitru de baschet Pio, mi-a spus într-o zi ceva nu am putut refuza. „Alexandra,….(face o mică pauză în vorbire), știi care ar fi cel mai mare și mai frumos cadou pentru mine?”(se uită în sus, timp în care eu zâmbesc curioasă). „Cel mai mare și mai frumos cadou ar fi să-mi duci tu numele pe unul din vârfurile pe care urci. Așa, scris pe o hârtie, pe un carton. Ai putea?”

Ce să mai spun la o asemenea cerere? Sigur! „Dar numai dacă se poate. Dacă crezi tu că poți să faci așa ceva.” Și atunci am răspuns clar și răspicat: „Da!”

Acum, de 1 iulie, am ajuns pe vârf plină de bucurie, și cu un carton mare pe care scrie cu litere de tipar: PENTRU PIO. Nu se vede foarte bine, dar sunt sigură că va fi extrem de bucuros și nu trebuie să-mi mulțumească fiindcă eu am făcut-o cu mare plăcere!

Nu în ultimul rând, ci la fel de important, am ridicat pe acest vulcan steagul Iranului, alături de tricolorul nostru și am mulțumit Ambasadei Iranului din București, în special domnului Ambasador și doamnei Alina Dumitrescu, care ne-au ajutat enorm. Mulțumesc!

Și acum că am pus piciorul pe acest vârf, am trecut din nou prin acea mare de emoții și am observat că renumita statuie a alpinistului ce se afla pe vârf, nu mai era ci exista doar piedestalul acesteia și unul dintre bocancii alpinistului. Sticker-ul, The Marcu Family-Climbing for Romania, l-am lipit tot acolo, pe vârf, după care am început coborârea.

Am coborât ce-am coborât și văzând că ne aflam pe o pantă mare, albă, fără nici un pericol grav(dacă erai atent, bineînțeles), am coborât panta de parcă eram la săniuș.

Cum adică eram la săniuș? Adică posteriorul ni-l foloseam ca sanie, bețele și mâinile erau cârmele, picioarele ridicate sus erau frâna de mână, în cazul în care chiar trebuia folosită și hai la valeeeee! Cu mine cântând : „Campeones, campeones, ole, ole, ole!”, și tata filmându-mă, spunând în același timp: „Alexandra(își trage suflul),coborând (din nou își trage suflul) de pe muntele (și ultima oară) Damavand!”

Coborâm astfel până la grohotiș, de unde mai aveam 10 minute de mers până la refugiul unde ne aștepta mama. Ne întâlnim cu ea. Mare bucurie! Pupături, felicitări și frânți de oboseală ne îndreptăm spre al doilea refugiu, cel în care dormeam, unde ne aștepta o hoardă de alpiniști iranieni ce băteau din palme cântând Happy Birthday, Dan! Congratulations! Bravo Alexandra!

Tare mult ne-a bucurat această primire! Și deși eram obosiți, după ce am mâncat ceva cereale, nu am putut să nu mergem să vorbim cu ei, că doar așa era frumos! Le-am arătat steagul Iranian, și au fost fericiți să vadă că am dus pe vârf și steagul lor, iar apoi am scos din rusac steagul României, pe care nu-l văzuseră niciodată, și au dat pe spate! Au ținut neapărat să-l păstreze, iar eu nu am putut refuza așa ceva. Tare bucuroși și mândri au fost! Și cred că fiecare dintre ei a vrut să fie pozat ținând steagul țării noastre. Mie mi-a crescut inima văzând un astfel de lucru și le-am mulțumit.

Iar eu m-am distrat de minune toată seara. Am avut o mică ședință foto-video, iar după, zâmbete, râsete,vorbit engleză, română, farsi și să vedeți acolo vreo 15 iranieni: 1,2,3, BRÂNZĂ! (încercând cât pot ei de bine să pronunțe cuvântul), ca să încingem și mai mult atmosfera.

Pe la 8 jumătate seara m-am întins cu greu în cort, în sacul de dormit, încercând să îmi întind picioarele ce abia așteptau să se relaxeze și am adormit buștean.

Urcasem pe vârf și eram liniștită acum.

LĂSAȚI UN MESAJ