Ajungem la refugiul Tejos, 5.837 m, ultimul refugiu înainte de vârf. Lăsăm rucsacii jos şi ne odihnim, până ce ajunge şi mama…între timp, povestim cu o trupă de austrieci, care reuşiseră să ajungă doar până acolo unde trebuiau să parcurgă şi o porţiune de căţărare…ne-au spus că vântul bătea puternic şi le-a fost frică,deci s-au întors.

Refugiul TejosÎncercam să-mi potolesc gândurile negative..acelea care voiau să mă pună jos şi să mă facă să renunţ la expediţie…si ce făceam?! Vizualizam! Mă viziualizam pe vârf, alături de întreaga echipa! Şi cum stăteam acolo, liniştită, a apărut mama, pe care o lăsasem puţin mai în spate, deoarece povestea cu unul dintre alpiniştii argentinieni. De îndată ce şi-a făcut apariţia, tata, împreună cu cei 3 chilieni care îşi doreau să urce cu noi pe vârf, au luat-o în braţe şi au aruncat-o de câteva ori în sus…Aşadar, dacă nu o durea capul sau nu era îndeajuns de ameţită…acum nu mai aveam absolut niciun dubiu de acestea!

Fiecare mişcare făcută reprezenta un efort enorm, aşa că trebuia să avem mare grijă şi să ne conservăm energia pentru ziua ce avea să urmeze: ziua vârfului.
Peisaj din Muntii Anzi
De jos, de la refugiu, nu putem vedea Ojos del Salado, dar vedeam prima pantă pe care o aveam de urcat..nu părea cine ştie ce…dar,în momentul în care am început să o urcăm, începusem să-mi amintesc, din ce în ce mai puternic, de mesajul transmis de Caragiale: diferenţa enormă dintre aparenţă şi esenţă.

Am pornit spre vârf la ora x, împreună cu tata şi cei 3 prieteni chilieni: Patricio, Lucho şi Emanuel. Tata, pe lângă faptul că făcuseo infecţie pulmonară, era tare obosit, nereuşind să doarmă prea mult în noaptea de dinainte. Urcăm şi pe măsură ce urcam, vârfulpantei părea să se îndepărteze…după câteva ore, tata se întoarce şi îmi spune că nu crede că vom reuşi sa urcam pe vârf în ziua respectivă, fiindcă el este sleit…mă uit la panta pe care tocmai o urcasem…mă uit în sus, la ceea ce aveam de urcat…prea curând nu aveam de gând să mă întorc aici, şi îmi doream să ajung pe vârf! De data aceasta, era rândul Spre varfmeu să-mi încurajez tatăl! I-am zâmbitşi i-am spus că trebuie să ajungem pe vârf, de asta venisem în Chile, de asta petrecusem zile întregi într-o expediţie prin deşertul Atacama şi munţii Anzi, trebuia să ne întoarcem victorioşi! Şi-a acceptat! Am continuat urcuşul. Cu câteva minute înainte de a ajunge pe buza craterului, o ghidă locală, împreună cu clientul său american, se întorceau spre refugiu. Clientul mergea teleghidat iar ghidaîl ţinea în hăţuri, precum sunt ţinuţi, uneori, copiii. Am întrebat-o dacă are nevoie de ajutor, ne-a spus doar că respectivul aleşinat, a fost nevoie să-i dea oxigen şi că se descurcă. Mă tot gândeam…cu 2 zile înainte, când îl întâlnisem după ce a venit de latura de aclimatizare, era de-a dreptul terminat…oare cum s-a gândit să pornească cu el spre vârf, dacă el nu era în regulă nicimăcar la 5000m? Şi totuşi, a pornit! De aici, trageţi voi concluzia…

Noi am ajuns la buza craterului şi, fericiţi că în sfârşit putem ”simţi” pământul, nu acel grohotiş bine-cunoscut al munţilor Anzi, i-am dat bice! Din păcate..am uitat complet de altitudinea la care ne aflam şi după câţiva paşi, ne opriserăm cu toţii, fiind musai să ne odihnim!

Vârful se vedea, dar ştiam că mai avem ceva de mers până acolo..Doar inconjorul ne-a luat o oră şi părea atât de neînsemnat şi atât de mic faţă de cei pe care îi văzusem până atunci. Mergem de-a-nconjoru’ şi ştiam că mai urmează o căţărare. Acea porţiune unde grupul cu care vorbisem acum câteva zile…au decis să renunţe. Renunţăm?! Nici gând! Părea cald, soarele era sus pe cer, dar eram la aproape 7000m şi vântul sufla din toate părţile! Şi la altitudinea asta, noi ne căţăram…băieţii se grăbeau să ajungem cât mai repede pe vârf, dar mie îmi îngheţaseră mâinile..am urlat atât de tare, vrând să le spun acest lucru, încât au fostnevoiţi să se oprească. Dintr-o dată, spre uimirea tuturor, am ajuns pe vârf! Ne îmbrăţişăm şi timpul păre să se fi oprit…am urlat de fericire!

Ojos del Salado Şi apoi, bineînţeles, a început sesiunea de poze…pe vârf era o cutie pusă de către autorităţi, pe care scria ”Banco de Chile” iar aceea demonstra, de fapt, că ai ajuns pe vârf. Crezând că este legată de vreo piatră, ne tot chinuiam noi să prindem şi cutiaîn poze, mai că nu făceam contorsionisme…cand apare tată şi zice, ”măi, da’ asta nu se poate lua de aici?!” Şi pune două mâini puternice de român şi-o ridică! Ha?! Cutia nu era legată de nimic! Ne-am gândit, mai apoi, dacă să o luăm acasă, dar am zis că chilienii nu ar prea aprecia asta, haha 🙂

După sesiunea foto, am coborât, un drum lung şi la fel de obositor, dar de data această cu un singur gand in minte : eram victorioşi!

 

LĂSAȚI UN MESAJ