Acum 2 zile făcusem toate depozitele necesare. Unul la Lucero, altul la jumătatea drumului până la refugiu, şi cel de-al treilea, la Atacama.Astăzi aveam de mers 12 km…dar nu uitaţi, 12 km, prin deşertul Atacama, la peste 4000 de metri altitudine 🙂 Unde eram, totuşi? En el dessierto de Atacama: Munţi peste tot….Soare…Vânt. Ore întregi de marş pe un teren tare ciudat!

În faţa noastră se ridicau maiestuos vârfurile munţilor Anzi. Cât am visat să ajung aici! Să ajung împreună cu părinţii mei în America Latină…să vorbesc spaniola, să vizitez, să mă dezvolt…iar acum? Acum sunt aici! Şi deşi ştiu că nu am nicio posibilitate să fac vreun duş pentru zile întregi, deşi hainele mi-sInca un pic! pline de nisip şi ştiu că s-ar putea să fiu tare uşor arsă de soare dacă nu am puţină grijă, mă bucur de fiecare clipă petrecută aici! Realizez cu greu că mă aflu pe cealaltă parte a planetei şi că probabil, la ora asta, colegii mei sunt la un suc în centrul Devei, iar eu..eu mă aflu la 4500m şi am de gând să urc un vulcan, acel vulcan, ăl’ mai mare al planetei! Ce caut eu aici? Ce-i cu fata asta nebună care urcă munţii în timp ce altele se pregătesc să meargă la discotecă? …Probabil multe persoane nu înţeleg..posibil ca unii să mă blameze, dar n-am ce face! Îmi place tare mult ceea ce fac! De fapt, dacă nu mi-ar place, nu aş putea continua. Iar asta pentru că escaladarea unui munte nu este doar un simplu joc de fotbal: în momentul în care te-ai lovit, sau nu mai poţi, sau nu mai vrei, te aşezi pe bancă şi aştepţi.

Pe munte, ceea ce faci depinde de tine, iar după un urcuş, urmează întotdeauna şi o coborâre….Noi ne aflam în prima parte a acestui proces. Urcăm şi ajungem la km 12, unde găsim piatra lângă care pusesem marele sac pe care scrisesem ”Romanian Expedition-Please respect”. Punem cortul şi ne plimbăm puţin prin jur…dintr-o dată, realizez că am uitat să pun husa de rucsac în cort, şi mă îndrept spre ea, dar e prea târziu! Vântul învăluise deja husa, formând parcă o tornadă puternică şi o purta pe deasupra nisipurilor deşertului. Dar aveam nevoie de husa aia!

Aşa că mi-am amintit citatul acela ce spune că ”Niciodată nu e prea târziu”. Nu funcţionează chiaaar de fiecare dată, dar de data asta era musai să funcţioneze! Prin urmare, am accelerat ca Speedy Gonzalez şi chiar înainte ca vântul să o ridice din nou, şi să o piardă prin pustietăţi,am făcut un salt de ghepard, amintindu-mi de perioada în care participam la concursuri de atletism, şi, ghici ce?! Am prins-o, fir-ar să fie de husă! 🙂 A fost interesantă aventura:m-am simţit, mai apoi, ca un erou revenit de pe câmpul de luptă…dar următoarea oră am petrecut-o în cort, lovită de o puternică durere de cap, din cauza altitudinii ridicate la care ne aflam şi a efortului depus.Dupa aventura

Am petrecut noaptea acolo, eu, tata, mama, şi neantul din jurul nostru, iar a doua zi, am parcurs următorii 10 km. Singuri, in pustietate

Mergeam tare încet! Vântul şi soarele ne obligau să ne menţinem ”măştile” de munte pe faţă, iar rucsacul şi lipsa oxigenului, efect mărit datorită fenomenului de pună, formată prin prezenţa uscăciunii, a presiunii şi a altor factori, încetineau urcuşul. Ţin minte cum eu urcam împreună cu mama, pas după pas, tata aflându-se la o distanţă de aproximativ 50m de noi şi vedem dintr-o dată cum se opreşte, îşi lasă rucsacul, şi se îndreaptă înspre noi. Ia rucsacul mamei în spate şi îşi continuă urcarea până în locul în care îşi lăsase el rucsacul. Şi face asta cel puţin de câteva ori. Avansăm puţin mai rapid acum, iar mama se simte mai bine, fără acea greutate a rucsacului. Tata,deşi îi e greu şi e la fel de obosit ca şi noi, face tot posibilul pentru a ne ajuta…Dar tot urcăm şi tot urcăm…îmi vine acum în minte o poveste auzită acum câţiva ani..”Alex, când eram eu de vârsta ta, mama nu îi dădea voie bunicului să-mi spună întâmplări din război…ei bine, odată bunicul s-a îmbătat şi a început să-mi povestească despre lupta de la Stalingrad..iar cuvintele lui, puternic încărcate emoţional, încă îmi răsună în minte…mai, nepoate, erau atât de mulţi! Noi tot trăgeam şi ei tot veneau….” Aşa simţeam şi eu acum…noi tot păşeam, iar drumul se întindea la infinit.

Mergeam de ore întregi şi încă nu puteam vedea refugiul. Îmi ridic privirea, şi văd o siluetă ce se îndreaptă spre noi. Mă uit mai bine şi îl recunosc pe Ricardo, prietenul argentinian. Venea să ne ajute! A luat rucsacul mamei şi a urcat împreună cu noi ultimul kilometru rămas. Dar deşi ne-a ajutat şi fizic, ajutorul de nădejde pe care ni l-a oferit a fost cel psihic! În sfârşit, vedeam un om! În toate acele superlative, munţii, deşertul, pietrele, vedeam o fiinţă umană care venea să ne ajute, deci refugiul se afla în apropiere! Iar asta ne-a ajutat enorm pentru că psihicul reprezintă cea mai importantă parte a existenţei, parte care ne-a făcut să ne continuăm drumul, ridicându-ne energia şi puterea morală!

Ajungem la refugiu, punem cortul undeva lângă acesta, şi petrecem restul serii
alături de toţi ceilalţi alpinişti veniţi de pe întregul mapamond! În ultima parte a zilei, intrăm în refugiu, o încăpere mică de 4/4 (cred), unde luăm cina şi ne distrăm cu 4 ruşi tare sufletişti! Unul dintre ei îşi adusese chiar şi chitara…aşa că, la peste 5000m, noi ascultam vântul ce se auzea de afară şi sunetele cântecelor oferite de chitara prietenului nostru rus!

 
Sufletul rusesc

LĂSAȚI UN MESAJ