Iesim din Copiapo si ajungem la postul carabinierilor unde le prezentam permisul de intrare si plecam mai departe. Prima oprire a fost la Claudio Lucero, unde,…hopa…am uitat sa precizez unele aspecte. Majoritatea celor care urca pe Ojos del Salado o fac cu ajutorul unor expeditii organizate sau au propria masina la dispozitie. Astfel, urca pe cateva varfuri mai inalte pentru aclimatizare si apoi ajung cu vehiculul la refugiul Atacama, la 5300 m, de unde pornesc frumos pe jos, ase cum se face la munte. Noi, de altfel, am decis sa facem aclimatizarea pas cu pas, facand depozite intermediare si parcurgand distanta pe jos. Capis? Buuun, deci…unde ramasesem? Pe drumAh, da! Prima oprire a fost la refugiul Claudio Lucero, unde facem un depozit de apa de mancare si pe urma ne indreptam spre urmatorul refugiu. Drumul e destul de nasol…pardon! Nasol…era argou, asa-i? Aha…deci, sa reiau. Drumul este neplacut iar hurduca-turile masinii erau inevitabile. Fiind in altiplan, acumulam altitudine extrem de rapid, astfel incat am ajuns in doar cateva ore de la 200 de m( Copiapo) la 5200m. Ies din masina, fac doi pasi si ma loveste altitudinea! Da, cam brutala lovitura! Sincer, eu cred ca n-avea deloc cei sapte ani de acasa! Ah, greseala mea! Ii avea, dar…nu-i prea folosea! Glumesc, bineinteles, dar socul si puterea ”loviturii” au fost imense. Am depozitat mancarea si apa, intr-un sac intitulat ‘Romanian Expedition’ si apoi am coborat cu masina cativa metri, de-ajunsi incat cei de la refugiu sa nu ne observe, si am ascuns bocancii dupa un pietroi din apropierea drumului. De ce? Cred ca era o idee buna sa nu mai caram inca doua kilograme in rucsac, asa-i? Asa-i, asa-i! Cat despre penultimul depozit, acesta l-am facut pe la jumatatea drumului dintre cele doua refugii, respectiv la kilometrul 12.

La ora 16 a dupa amiezii am ajuns la refugiul Claudio Lucero, Radu a plecat spre oras iar noi ne-am instalat intr-o camaruta de la etajul refugiului. Cu dragul nostru prieten, RaduAici am intalnit grupul mixt format din ghidul chilian, doi clienti, unu american, altul neamt, si grupul de argentinieni de la clubul andinist. Restul serii l-am petrecut ba in pat, luptandu-ne cu simptomele altitudinii, ba vorbind in spaniola sau engleza, zambind mereu si incercand sa-mi inving durerea. A fost o seara minunata, iar dupa ce ne-au spus ce stiau ei de Romania, bineinteles, cei mai importanti fiind Nadia si Hagi, ne-au intrebat din ce regiune suntem. Ce-am raspuns? Transilvania! Ei,…si oare ce-au facut? Au inceput cu totii sa rada, zicand ”vampiros”! Le-am explicat apoi, care e defapt povestea lui Vlad Tepes, eroul nostru national, au inteles, si ne-au multumit pentru faptul ca, in final, au aflat adevarul!

Salutari de la baza muntilor Anzi! 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ