Îmi doream de-atât de mult timp să duc un copilaș pe munte, încât, în sfârșit, chiar s-a întamplat! Și astfel am mers împreună cu tata, mama și un grup de prieteni printre care și Cristiana, mica mea elevă de „7 ani și jumătate!”, așa cum mă corectează ea întotdeauna’ (să nu cumva să spuneți ca are doar 7) pe culmile munților Godeanu. Scopul nostru? Vârful Gugu și presupusa peșteră  a lui Zamolxe-marele zeu al Dacilor.

Ne-am urcat cu toții în mașină, Cristiana cu ochii mari de bucurie, și-am plecat spre inima munților. Acum trecusem de baraj și urma ca peste 15-20 de minute să ajungem la locul de unde avea să pornească traseul. Pe când ne apropiam, din partea cealaltă vin 2 ciobani, urmați de o turmă de oi. Oprim mașina și așteptăm ca oile să treacă. Tot stăm și stăm, aflând apoi că sunt vreo 2 mii de oi, iar cum stăteam așa și priveam transhumanța oilor, se aude vocea micului      meu elev: ” -Offf! Nu mai trec oile astea odată? Simt că-mbătrânesc!!!”

În final trec oile, pe Cristiana lăsând-o plină de riduri, și ajungem și noi la drumul care trece peste râul Lăpușnic, de unde începe marea aventură. O luăm la picior pe marginea râului, dăm de marcaj, îl urmăm și începem lunga urcare prin pădure.

„-Hai Cristiana, hai că poți! Încă un pic și ajungem la refugiu!” Și-am tot urcat și-am tot urcat! Pe lângă pomii fără soț….adesea am trecut! Când am ajuns la refugiu, respiram cu toții ușurați, iar eu așteptam reacția Cristianei la întâlnirea cu primul ei refugiu. Eu mai fusesem acolo, și mi-a plăcut, iar refugii, ai mamă! câte-am mai văzut!  Pășește-ncet Cristiana, prin întunericul adânc, deschide ușa larg, lăsând lumina să pătrundă și-apoi, cu ochii largi, deschiși, scoate un „Wow! Ce fain e!”. Hehe, îî place!  Poposim pentru un timp în umbra oferită de micul refugiu, iar apoi pornim din nou la drum. Degeaba au răsuflat ei ușurați când au văzut refugiul… mai avem de urcat! Nici nu începem bine urcușul și ne mânjim cu toții degetele de la delicioasele afine ce ne înconjurau. Din păcate,  nu de-asta am venit aici, așa că ne continuăm încet drumul.   Sus, în șa, după încă vreo oră de urcuș, facem o mică pauză de masă, iar eu și Cristiana hăplim rapid sandvișurile cu vinete și Nutella oferite de  mame. Privim în sus. Cărarea pare a se întinde pe tot muntele.                               Se vede deja vârful în depărtare, dar pare atât de departe.. și-n același timp atât de aproape! Pornesc hotărât cu Cristiana, lăsându-i pe ceilalți în spate și îî explic din nou unele reguli ale urcușului.

„-Cristiana, te oprești, respiri așa repede repede, cum respiră Cora (ciobănescul nostru german) iar apoi respiri de 2-3 ori adânnncc, așa cum ți-am arătat. Bine? „

„-Bine!” răspundea Cristiana întotdeauna. Și..spre marea mea uimire, chiar așa făcea! A crescut inima în mine văzând-o. Din când în când, o mai auzeam mormăind ceva cu o voce obosită: „-Alex, mai avem mult?!”

Asta până când a înțeles că nu e bine să pună astfel de întrebări și a continuat să meargă. Mai avem un pic și ajungem pe vârf…sau cel puțin așa credeam…. Tare uimiți am fost cu toții când, după ce am tot urcat, să ne dăm seama că mai avem cel puțin 2 pante până să ajungem pe vârf! Dar, zâmbind, glumind, cântând, unii dintre noi înjurând, am ajuns pe vârf! Iar după ce am lăsat jos rucsacii, am așteptat să apară și Cristiana și când a apărut… Ai, ce primire i-am făcut! Eu cu tata am luat-o pe sus și, strigând tare „Bravo, Cristiana!”, am aruncat-o de câteva ori în aer. Iar asta mică pur și simplu nu se mai putea opri din râs! Și chiar de trecuse  jumătate de oră de la gestul acesta, zâmbetul de bucurie încă nu dispăruse.

 Pe vârf era o momâie maaareee și după ce m-a văzut pe mine cocoțată sus pe momâie, a vrut și ea bineînțeles! Așă că avem acum o poză a unui copil învingător alături de părinții ei, ajunși cu toții la 2.291m, pe vârful Gugu din munții Godeanu. Tare mândră am fost de ea! Şi dacă ea a putut, veţi putea încet încet şi voi! Ce ziceţi, încercaţi?

Și-acum, v-o prezint pe prietena, vecina și acum mica mea elevă: Cristiana Gugulana!

LĂSAȚI UN MESAJ