Era luna august a anului 1999 și eu și soțul meu ne întrebam unde vom serba aniversarea de 2 ani a fetiței noastre, Alexandra, când în capul nostru a poposit ideea năstrușnică: în Retezat. Iubim amândoi muntele iar Retezatul este muntele nostru de suflet.
Zis și făcut! Am înfruntat cu dârzenie opoziția celor din jur care au declarat că ne-am pierdut mințile și iată-ne gata de plecare. Am purces spre Pietrele, în speță cabana Stânișoara, unde urma să fie tabăra de bază. Bineînțeles că în cele 5 zile de Retezat am fost atracția muntelui, cu Alexandra care întreba pe fiecare turist întâlnit pe traseu dacă știe unde este spiridușul muntelui și cu soțul meu care avea un rucsac IMENS pe care atârna o oliță adevărată, care mai  era și muzicală, bat-o norocul de oliță! Cu olița asta am avut mici probleme, pentru că dimineața devreme când Alexandra își începea ritualul șederii pe oliță, vecini din camera alăturată, niște petrecăreți din Tulcea, abia apucaseră să ațipească.

Așa că își începeau foarte inspirat ziua, în cântecul oliței și felicitările noastre zgomotoase: “Bravo, Alexandra, ai reușit!”  Că doar noi, ca buni părinţi ce eram, trebuia să încurajăm copilul să îşi exerseze bunele practici de curând dobândite. Ce-i drept și noi eram mult mai entuziaști decât de obicei, poate și ca să ne răzbunăm pe vecini, la care urla muzica până se lumina de ziuă. Slavă Domnului că pe vremea aceea nu se inventaseră manelele, așa că muzica nu era rea deloc. Doar că foaaarte tare.

Alexandra s-a comportat admirabil. A mers pe jos 2-3 ore în fiecare zi, pe trasee  destul de grele pentru un copil atât de mic. Când obosea, o lua tati în spate şi îi plăcea să vadă lumea de sus. A urcat pe picioruşele ei, căutându-l pe spiriduşul muntelui, pe care trebuia să îl ducem la noi acasă. Dar bag de seamă că spiriduşul nu a fost prea încântat de idee, pentru că nu s-a lăsat găsit. Un articol frumos despre Alexandra şi spiriduş puteţi citi în Formula As.


Și nu știa spiriduşul că noi îi pregătisem deja camera şi tot felul de activități. O problemă s-a ivit și în privința spiridușului: o dată ajunși la Deva, Alexandra și Bubu (bunicul Alexandrei) urmau să îl ducă la plimbare în fiecare zi în părculeț , la locul de joacă, unde numai Alexandra și Lijiu aveau voie să îl dea pe hintă. Cine e Lijiu? Păi Lijiu(Liviu) era prietenul cel mai bun al Alexandrei, mai mare decât ea cu un an, pe care l-am urmat cu îndârjire prin toate grădinițele din Deva, pentru că era musai ca bună ziua să fim la aceaşi grădiniță cu Lijiu. Deci, am încercat să îi explic Alexandrei că și ceilalți copii vor dori să se joace cu spiriduşul, dar ea mi-a închis gura: “Spiriduşu’ e petenu’ meu, deci se joacă cu mine şi cu Lijiu!” Aşa grait-a Alexandra şi aşa a rămas. Atâta doar că nu am găsit spiriduşul, Alexandra îl mai caută şi acum, doar eu am obosit un pic.

Alte incidente nu îmi amintesc  în această primă tură de munte a Alexandrei. Nu???  Ba da.  A mai fost unul, lăsaţi-mă încet, că spun tot. Deci, vine ziua Alexandrei (să nu uităm de ce am venit) și încingem noi o petrecere straşnică în sala de mese de la Cabana Pietrele. Cu tort adevărat -cărat tot de “nefericitul” tată în rucsac, în cratiţă- cu lumânări şi bineînțeles cu şampanie, care nu putea să lipsească de la aşa o aniversare. Cine auzise pe vremea aceea de şampania pentru copii? Nu eu, aşadar şampania era din aia adevărată, cu alcool şi bule şi tot ce îi mai trebuie unei şampanii. Când am închinat în cinstea odorului, Alexandra a insistat să guste şi ea şi soțu a zis atunci: “Las-o măi nevastă să îşi bage  ea degețelul în paharul meu că nu se întâmplă nimic.” Eu atunci am cedat. (Nu trebuia, ştiu că nu trebuia, dar deh, nu există om fără greşeală).Alexandrei se pare că i-a plăcut gustul şampaniei.

Să vedeți de ce. Păi a doua seară, proaspăt întorşi din traseu, Dan îşi cumpără o bere la sticlă şi o savurează pe treptele cabanei Stânişoara. Linişte (vecinii din Tulcea nu erau în peisaj), soarele care amurgea, talăngile vitelor se auzeau în depărtare… Ați intrat în atmosferă? Și deodată, liniştea a fost spartă brusc de ţipetele Alexandrei: “Tati, tati şi eu vleau!” “Ce vrei Alexandra? Bere?” întrebă Dan, revoltat că a fost întrerupt din visare. “Nu tati, Aeşanda nu bea bere!” a răspuns fata cu un dispreț nedisimulat în voce. “Aeşanda bea şampanie.” A durat ceva, timp în care am încercat să o facem să înţeleagă că de fapt copiii nu beau nici şampanie şi nici măcar bere, copiii beau lapte de la văcuţă ca să crească mari, dar replica finală tot ea a avut-o: “Tati bea bele şi uite-l ce male a clescut.” Alexandrei i-a priit această primă drumeţie din care a învăţat mai multe lecţii :

Lecţia nr. 1: Pe munte nu facem gălăgie pentru că speriem animalele sălbatice şi turiştii adevăraţi.

Lecţia nr. 2 : Nu aruncăm gunoaie, iar dacă timpul ne permite, la coborâre strîngem gunoaiele aruncate de oamenii răi.

Lecţia nr. 3 : Îi salutăm pe toţi pe care îi întâlnim, chiar dacă nu îi cunoaştem.

Lecţia nr. 4 : Nu rupem florile, chiar dacă sunt frumoase, pentru că și cei care vin după noi merită să se bucure de ele.

Credeți că e puțin lucru?

LĂSAȚI UN MESAJ