Dragă Jurnalule,

Azi, 26 iunie 2013, nu am făcut decât să fugim de colo-colo cu diferite treburi: ultimele pregătiri pentru Iran.  Am ajuns acasă la ora 10 noaptea și am fost întâmpinate de tata, frânt de oboseală fiindcă nu putea să se pună în pat până ce nu veneam noi. Pentru că tata nu reușea nicicum să adoarmă, am decis că e mai bine să plecăm atunci.

Ai mei erau rupți de oboseală dar eu duduiam de energie. Săream dintr-o parte în cealaltă, mai puneam ultimul obiect în bagajul de mână, fugeam până la mașină cu brațele încărcate cu tot ce puteam duce și, la sfârșit, le înghesuiam cumva în mașină.  La ora 1 i-am dat o ultimă îmbrățișare cățelușei mele Cora, care nu înțelegea unde și de ce plecăm, și am pornit spre capitală. Cum nici această excursie nu a deviat de la regula „În mașină dorm!, așa am făcut și acum.

Poziția mea incomodă mă făcea din când în când să mă trezesc, să împing cu greu valiza ce căzuse pe mine și să-mi fac loc la picioare, fiindcă tare multe mai erau!  În București am ajuns la ora 9 dimineața și am fost surprinsă într-un mod foarte plăcut. Întotdeauna mi s-a părut un oraș frumos dar acum devine din ce în ce mai superb. Până la ora 11 jumătate am tot căutat strada Lascăr Catargiu din sectorul 1 al Bucureștiului și am avut timp să-l admirăm puțin. Oamenii, încercând să ne ajute și poate neștiind exact unde se află, că doar Bucureștiul e mare, ne-au trimis spre strada Vasile Catargiu, din sectorul 4. Ne-am învârtit și ne-am tot învârtit până ce am ajuns la sediul Ambasadei Republicii Islamice Iran din București, să ne ridicăm mult doritele vize de Iran.

Doamna Alina Dumitrescu – o doamnă extraordinară care ne-a ajutat mult în obținerea vizelor și a unor informații despre această expediție – a venit să ne întâmpine, îmbrăcată în haine specifice Iranului și atunci mi-a venit și mie în minte că ar fi trebuit să ne îmbrăcăm și noi așa.

Ah, stați că nu v-am povestit ce s-a întâmplat înainte să mergem la ambasadă.   Iau stickerul, poza pe care scrisesem un mic mesaj și trecem cele 6 (sau 4) benzi aglomerate ale șoselei. Când, cu chiu, cu vai, trecem de cealaltă parte, eu, zâmbind, fericită că am reușit să trecem strada și să ajungem în final la ambasadă, îi spun mamei:

-Tu îți dai seama dacă uitam astea în mașină? (și îi arăt micul cadou)

Spre surpriza și ghinionul tatălui meu, răspunsul-întrebare al mamei a fost:

Da florile le-ai luat?

Și-am bufnit cu toții în râs! Bineînțeles că nu! Așa că tata s-a mai înscris la un cros până pe cealaltă parte și înapoi. Acum luasem totul. (Revin la partea cu ambasada)

Așteptăm câteva minute și apare doamna Alina, purtând un șal și o bluză cu mânecă lungă, care ne salută, și povestim apoi de parcă am fi fost cei mai buni prieteni.Ne înmânează paşapoartele cu viza iraniană, steagul Iranian, o hartă a țării, un ghid despre Iran, dar și o carte cu poze superbe din Iran, intitulată „Zece zile sub văl”. Să nu uit de dulciurile pe care le-am primit, venite chiar din Esfahan.   

O îmbrățișez pe doamna Alina și pornim spre sectorul 5 unde verişoara mamei şi familia ei ne așteptau cu brațele deschise.

Simona, Dan și Daniela au fost extraordinari și ne-au plimbat prin București pe la Casa Poporului, Arcul de Triumf, Statuia lui Mihai Viteazu, Piața Victoriei și alte cele, după care ne-au găzduit la ei peste noapte.

Abia aştept să ajung în Iran!

 

LĂSAȚI UN MESAJ