Astăzi plecăm de pe marele munte Damavand spre aglomerația orașelor. Am urcat vârful dar întotdeauna după un urcuș există și o coborâre, iar aici trebuia să fim cel mai atenți. Dimineața ne-am trezit cât de repede am putut și am început să ne împachetăm lucrurile. Nu știu ce făceau mama și tata, dar ceea ce făceam eu nu pot numi împachetat, fiindcă doar încercam să le vâr în rucsac, astfel încât să încapă toate, dar să zicem că e bine și așa….Până ajungem în oraș nu e mare scofală!

Ochii de-abia m-i se mai vedeau și mă ardea fața. Cum ne-a prins în prima zi ploaia și alte lucruri la care să ne gândim, am uitat complet de crema de soare. Atunci mi-am amintit de unul dintre cititorii blogului nostru, care ne-a spus de cel puțin 2 ori să nu uităm crema de soare. Ei bine, nu am uitat-o defapt, fiindcă aveam vreo 2 creme nou nouțe prin rucsac, dar noi am neglijat cu îndârjire a doua parte: aceea că trebuie să o și folosim.

Ata iete! Învățătură de minte. De acum o vom și folosi!

Buuuuun…Începem coborârea și întâlnim cel puțin 4 grupe de iranieni urcând înspre refugiu, fiecare de câte 10-15 persoane.

-Salam!

-Salam! Where are you from?

-We are from Romania.

-Aha! Romania! Ok, very good, nice to meet you!

În 2-3 ore ajungem la Goosfandsara(tabăra de la 3200m), unde suntem primiți cu tot felul de propuneri de sume de bani pentru a lua o mașină care să ne ducă la baza muntelui.

Nu, mulțumim! Noi mergem pe jos! Reușim cumva să scăpăm de ei și pornim încet spre drumul de asfalt care duce în satul Polour. Acest traseu a durat doar 2 ore, dar la cât de obosită eram, m-i se părea o eternitate.

Mă târăsc cumva până la drumul principal de unde luăm mașina și după ce facem o ultimă poză cu marele Damavand, plecăm spre Teheran.

Restul zilei nu fac decât să mă odihnesc și să mă dau cu tot felul de creme pentru a-mi îmbunătăți arsurile. Sau…cum spune tata: ne lingem rănile! 

LĂSAȚI UN MESAJ