De 3 zile, o dau numa-n limbi străine! Ba spaniolă, ba engleză, chiar, din când în când, română! Juan şi Carmina, un cuplu din Spania şi Richard, care ne-a ajutat enorm în Papua Noua Guinee, au venit în vizită! După petrecere..grătar, băutură, poveşti şi glume, ne-am luat la revedere de la Richie, care se îndrepta spre Bucureşti şi, acum rămânând doar la spaniolă, am plecat cu ai mei părinţi şi cu cei 2 prieteni în Munţii Trăscău.

Maşina am lăsat-o în Bradeşti, un sat ”pierdut” pe un vârf de munte. De acolo, începem coborârea, bucuroşi şi plini de energie…asta…până când realizăm că acelaşi munte, va trebui să îl şi urcăm! Deci ce facem? Continuăm! Şi urcuşul are frumuseţea lui! (Nu ştiu de ce am impresia că unii dintre voi mă înjuraţi în acest moment, darrrr, trecem peste!) Cum spuneam, coborâm dealul, traversăm pădurea şi ajungem la cheile Geogelului. Acolo, neputând trece prin unele locuri decât prin apă, ne descălţăm şi purcedem.

Ei, şi pe când mă chinuiam eu să trec râul de munte,  simt cum pantalonii, ridicaţi deasupra genunchiului, încep să cadă şi mă reped să-i ridic, nevrând să atingă apă…în timpul ăsta, dragul meu tătic mă tot strigă, vrând intenţionat să mă întorc, să nu mai fiu atentă şi…pleoşc! Cade pantalonu-n apă! Respir, mă calmez, şi pregătesc, la rândul meu, ceva…aşa că, atunci când a fost rândul tatei să traverseze, am luat un bolovan in mana şi, chiar nu ştiu ce s-a întâmplat, de nu i-a plăcut bolovanului de mine, că dintr-o dată, m-am trezit cu el sărind la doar câţiva centimetri de tătuca! Nici în ziua de astăzi nu ştiu ce s-a întâmplat, adică, tata tot dădea vina pe mine, da’ nu-înţeleg, măi! Ce vină am eu că am nimerit un bolovan rebel?
Şi ”lupta” continuă…după ce-am ieşit din apă, ştiind că va mai trebui s-o traversăm odată, eu şi Carmina am decis să umblăm desculţe, iar când am intrat în zona de noroi…aka: noroi peeeste tot, aşa uşor a găsit tata un bolovan…unul mai rebel ca al meu, că doar al meu plonja în apă, nu-n noroi! Dat fiind faptul că noroiul nu a ajuns şi pe mine, lupta a încetat…pe ziua de azi, bineinţeles!

Am ajuns la şcoala satului Cheia, unde am dat de o familie tare interesantă! Cristina, Gabi şi cei doi copii, Alice şi David, ne-au întâmpinat cu mare bucurie! Ei sunt familia din Bucureşti, despre care am citit că s-au mutat aici, şi, aşa cum spune şi contul lor de facebook, ”Satul Cheia e acasă!”.

Am râs, am povestit şi m-am jucat, apoi, cu mezina familiei, o dulceaţă de copil! Imaginaţi-va un ”ghemotoc” de 4 ani, care vine la mine şi spune: -Uite, aici, în dleapta, aici e sufletul! Şi, aici, arătând spre stânga pieptului, bineînţeles, aici e inima. Ei doi se iubesc tare mult! Şi se iubesc şi se însor… Ştii? Da’ să ştii că eu te iubesc pe ţine aşa de mult şi nu mai vreau să pleci niciodată! Asta îmi spunea mie Alice, râzând mereu şi având chipul unui copilaş atât de calm şi iubitor încât mi se inmuiau picioarele din clipa în care-o vedeam! Şi oricât de obosit ai fi fost, cum să nu te joci cu ea? Dacă cumva nu voiai, te întreba de ce eşti obosit şi îţi spunea că trece, aşa că, la joacă cu noi toţi! Cât despre David, e cel mai bun ghid posibil din zonă!

Ne-a dus să vedem vechea bisericuţă, şi ne-a arătat cât de mult îndrăgeşte el tot ceea ce îl înconjoară. Seara, după ce micuţa a adormit, ne-am adunat în jurul focului…noi, spaniolii, o româncă cu o prietenă belgiancă, un italian, şi un câine, draga noastră Maia. Amu vorbeam 3 limbi. Când mă uitam în dreapta, o dregeam pe spaniolă, când întorceam capul în stânga, schimbam la franceză, iar când mă uităm drept în faţă, mă întorceam la română. Şi acolo, undeva deasupra focului, era aşa un amestec din astea 3 limbi şi câteva cuvinte în engleză. Vrând, nevrând, ne-am înţeles cumva cu toţii şi a doua zi eram pregătiţi să plecăm în Cheile Râmeţului. Aţi fost vreodată? Orice aţi răspunde, tare frumos mai e! Bine, apa e puţin cam rece, dar mai spre amiază, se încălzeşte… PS: ultima experienţă în chei a fost pe cheile Someşului Cald, aşa că pot să spun clar şi răspicat…cuvântul ”cald” este foooarte relativ. Trecem cheile şi ne întoarcem pe brână. În chei, căţeluşa noastră s-a descurcat foarte bine, dar pe sus, ne-am chinuit ceva cu ea pe lanţuri, ajutând-o, luând-o în braţe, şi convingând-o să continue urcarea. A reuşit, aşa că pot să mă mândresc! Am un câine tare curajos!

Ne-am întors în sat, ne-am luat la revedere de la familia care ne-a primit cu sufletul deschis şi am înfruntat dealul pe care îl coborâsem cu o zi înainte. Ne-am urcat în maşină, am traversat muntele pe drumuri de ţară foarte bine întreţinute, şi nu, nu sunt deloc sarcastică acum, şi am ajuns în satul Subpiatră.

Am parcat maşina la mânăstire şi am campat lângă Huda lui Papară, o peşteră cu o legendă tare interesantă! De fapt..sunt vreo 2-3 legende, dar cea mai umoristică e cea care are legătură directă cu ultimul cuvânt, mai exact spus, papară. Aceasta spune că numele peşterii vine de la faptul că, atunci când erau inundaţii şi ieşea apa din munte prin hudă, făcea totul papară în jur! Aici am găsit cel mai frumos loc de campare! În apropierea peşterii, la malul râului peste care treceam pe un pod tare rebel, care ”zbura” din dreapta-n stânga, lângă izvor şi cu o masă unde ne-am petrecut seara povestind.

Aşa că, dacă aveţi oportunitatea să treceţi prin meleagurile astea, merită tot efortul! 🙂

Cu drag,

Alexandra

LĂSAȚI UN MESAJ