Cea mai importantă zi a poporului român: Ziua națională. Ziua României. Mulțumiri soldaților români care s-au luptat pentru această țară, care au ajutat la unirea Țării Românești cu Transilvania și Moldova și care au făcut posibil să numim această țară ROMÂNIA și să fim mândri de-a fi români! De ce să fim mândri? Pot începe cu o ”declarație”  a Regelui Ferdinand, care spunea astfel: ”Cât timp va rămâne liber un petic de pământ al teritoriului național, eu voi rămâne acolo. Cât timp va rămâne un soldat și un drapel român, eu voi rămâne alături de el, oricare va trebuie să-mi fie soarta.”

Am luptat, am câștigat uneori, alteori am pierdut, am fost sub ocupația altor țări, dar niciodată nu am renunțat la limbă, religie și steag. Poporul român vorbește limba română, e ortodox și poartă mai departe tricolorul românesc. Roșu, galben și albastru. Culori ce reprezintă sângele  strămoșilor noștri ce s-au luptat mereu să apere țara, lanurile de grâu ce se găsesc prin toată România și albastrul cerului deasupra noastră. Orașe superbe, munți extraordinari, peisaje mirifice, oameni primitori și tradiții grozave. Asta este România. Așa că, dragi prieteni, înainte să judecați și să vedeți doar răul, uitați-vă în jur. Și dacă sunteți deschiși, experimentați și trecuți prin viață, veți înțelege dragostea de  țară și mândria de a fi român.
Astăzi nu suntem nici în Deva, nici în Alba Iulia, nici în București, nici măcar în țară, să vedem parada militară și să sărbătorim alături de alți români ziua națională. Astăzi suntem în Papua Noua Guinee, departe, tare departe de aci!  Dar am avut grijă să luăm tot ce trebuie cu noi și să sărbătorim ziua României și la mii de kilometri distanță.


Dar stați să vă povestesc întâi și ce s-a întâmplat de dimineață, înainte de a le spune papuașilor atât de multe despre România! Am pornit cu 5 băieți ai familiei la o mică plimbare în jurul satului. După 10 minute, eram noi 2, și 30 de papuași după noi. Toți se holbau la noi, vroiau să dea mâna cu noi și se adunau cu zecile pe la garduri ca să ne vadă. Îi priveam și le zâmbeam. Iar când îi zâmbeam unui copil, era atât de bucuros încât spunea asta tuturor prietenilor săi.
Dar asemenea lucru ca astăzi n-am mai pățit! Eram pur și simplu urmați de tot satul! Unii nici măcar nu mai văzuseră oameni albi, așa că stateau la distanță de noi, dar alții erau mult mai îndrăzneți și aveau curajul să se apropie de noi. Majoritatea copiilor îmi zâmbeau dar erau și câțiva care se încruntat atât de tare încât oricât de frumos le-aș fi zâmbit, nu mi-ar fi zâmbit înapoi! Erau curioși, dornici să ne cunoască, și aproape o zi întreagă am avut 50 de papuași care se holbau la noi. Atracția satului, nu alta! Dar distracția propriu-zisă a început când ne-am întors la casa în care petrecusem nopțile trecute.                                                        Le-am
promis copiilor că vom sărbători ziua României, că avem o surpriză pentru ei și că vom începe în curând.                                    Când am ajuns la locul unde aveam să ținem ”petrecerea”, copiii mă așteptau într-un cerc, în fața casei și erau dornici să începem cât de curând. Așa am și făcut.                               Cinci minute mai târziu, mă aflam în acea mulțime de copii care se mărea cu trecerea timpului.  Vreo 30 erau cu siguranță!           Am scos o harta a lumii  le-am arătat unde e România, iar apoi unde e țara lor. ”Far, far away!” , au spus cu toții. Le-am arătat apoi o hartă a țării, au văzut unde e Deva, unde e Hunedoara și s-au holbat cu toții prin cartea cu poze din județ pe care le-o oferisem cadou. Atât? Bineînțeles că nu! Apoi au urmat surprizele ce au adus zâmbetul pe buze fiecărui papuaș care se afla de 1 decembrie acolo!

Am început cu o pungă mare de bomboane pe care desfăcut-o, am pus câteva bomboane în mijlocul cercului și am privit cum se năpustesc cu toții asupra lor. Aveam niște tatuaje în formă de steag și de inimă, pe care se aflau culorile României, iar și pentru alea s-au ”luptat”. Cu cât aveau mai multe tatuaje, cu atât era mai fericiți.                                                 Iar ultima surpriză a fost cea înmânată de domnul Dan Terteci și oferită de către organizatorii evenimentului Premianții fără premii, o acțiune care premiază oameni ce duc mai departe valorile românești nu prin bani, ci prin zâmbete, îmbrățișări și admirația oamenilor. Felicitări! Supriza a fost o bandă tricoloră pe care am utilizat-o pentru a face brățări copiilor și cred că vă dați seama ce bucuroasă am fost să văd zeci de copii din Papua Noua Guinee purtând cu drag tricolorul românesc! La sfârșit, am făcut o poză de grup și i-am rugat pe toți să strige ”Hello Romania!”. Timizi, dar bucuroși de tot ce se întâmplase, au zbierat cu toții în gura mare și-apoi au râs în hohote.

Pe urmă au urmat jocurile, unde ne-am distrat de minune! Am cântat în engleză, am jucat prinselea, baba-oarba, am fugit spre mijlocul cercului și-napoi, dar cel mai important este faptul că cei mici s-au distrat de minune, nu s-au mai putut opri din râs în timp ce jucam Limbo și …. auăleuuu!  Am uitat să vă zic ceva!    Astăzi, la rugămintea mea, bătrâna mamă m-a pictat în felul în care se pictau fetele cu ani în urmă, și-apoi la pictat pe Jessie, unul dintre băieți, iar acesta s-a și îmbrăcat în haine tradiționale. Cuvântul îmbrăcat nu e chiar potrivit, fiindcă Jessie nu a purtat decât o fâșie de material, frunze și câteva flori în cap care țineau locul penelor păsării de Paradis.

Cam atât pentru azi. Pff…cum vorbesc! ”Cam atât!” Nu m-am exprimat deloc bine. De ce? Ce-am făcut azi e mare lucru! Să fim ”urmăriți” de-un sat de papuași, să fiu pictată de-o bătrână din tribul Mondika, și să văd o mulțime de copii purtând culorile României..Da! E mare lucru!

LĂSAȚI UN MESAJ