A patra zi in Africa (Shira Camp) 12 octombrie 2010

Draga Jurnalule,

Soneria enervanta a tatei m-a trezit la ora 6! Ne-am aranjat rucsacii, ne-am imbracat si am iesit din cort. Mike, unul din porteri, ne-a intampinat cu o tava pe care aveam lapte, ceai, ciocolata calda, cafea si alune. Cred ca o sa ma ingras. Soarele si-a luat locul pe cer incalzindu-ne puternic, spre bucuria mea si toti se pregateau de plecare. Dupa un mic dejun copios, am luat-o la deal. Vegetatia s-a schimbat tare de mult de la Machame Hut. Arata sinistru, mi-a amintit de locul acela din satul indian din Canada, unde isi ingropau mortii. Tata era fascinat, dar mie imi era putin frica.

Am povestit cu o pakistaneza care locuieste in Marea Britanie si care a facut Circuitul Annapurna si Machu Picchu. Era foarte sociabila si ii placea sa vorbeasca. Elias a decis sa mergem direct la Shira Camp si sa sarim peste pranzul de pe traseu, pentru ca eram in forma.

Pe drum am intalnit un urcus lung si obositor, ne-a trebuit cateva ore sa il dam gata. Ne-am oprit 10 minute pentru o pauza, cand simt o picatura pe mana. Ploua. Ne-am luat pelerinele si suprapantalonii si ne-am adapostit intr-o pestera care era suprapopulata. Erau vreo 10 oameni, nu din aceia preistorici, desigur, ci oameni din zilele noastre. Dupa ce s-a oprit ploaia am pornit din nou spre Shira Camp.. Pe drum am vazut o planta enorma ce semana cu un copac, numita Giant Sinisia. Am intalnit si Everlasting Flowers, niste flori care erau ca plasticul si care nu mor niciodata.

Sosirea la Shira Camp a fost la ora 14. Am luat pranzul, am dormit o ora si apoi, desi ploua usor, am facut o plimbare pana la Shira Cave. Toata lumea ma intreaba cati ani am si de unde sunt. Bineinteles ca le spun tuturor ca sunt din Romania, iar Elias i-a spus astazi tatei ca este o onoare pentru ei sa duca pe Kili un copiil. Este prima data cand insotesc pe Kilimanjaro pe cineva de varsta mea. Se poarta frumos cu mine, sunt copilul trupei.

Am povestit mai multe cu o canadianca din Quebec, dar care locuia in Etiopia si cu un cuplu de englezi. Bineinteles tata nu s-a putut abtine ai a trebuit sa ii faca o gluma proasta: „-Where are you from?” „-Romania, and you?” „-I am from England” la care tata spune ” Well, nobody’s perfect!” si rade de unul singur. In fine, tata si-a cerut scuze dupa aia si a fost ok.

Of, ce m-am saturat de porridge si de supa. Asta primim in fiecare zi, cica e foarte hranitor. In fine, voi trece cumva si peste asta, dar sa nu mai aud cuvantul porridge in viata mea.

Noapte buna!

A cincea zi in Africa (Barranco Hut) 13 octombrie 20

Nu pot sa cred ce frig e in cort. M-am imbracat cu chiu cu vai si am iesit afara, unde m-a intampinat bucatarul nostru, cu un zambet in coltul buzelor: „Alex, would you like some porridge?” Oh, not again, I hate porridge.

Am mancat totusi si am pornit spre Barranco Camp. Pe drum am povestit cu Caithleen, o irlandeza simpatica ce spunea: „I have done some other mountains, but this is torture!”

Avea dreptate oarecum, e greu sa escaladezi un urcus abrupt ore intregi. Dar am ajuns pole-pole si truda ne-a fost rasplatita: vulcanul Kibo s-a aratat in toata splendoarea lui.

Ne-am imprietenit cu un grup de irlandezi: Laura si tatal ei de 63 de ani, sotul Laurei si un cuplu care urmeaza sa se casatoreasca pe varf. Imi plac muntii, dar cred ca o mireasa trebuie sa fie imbracata in rochie de mireasa. Parerea mea!

Pe cand ne apropiam de Lava Tower (un turn de lava), am auzit niste sunete. Can colo, un grup de vreo 30 de porteri se prinsesera in cerc si cantau si dansau (Say ye ye; ye, ye, say ye ye ye ye; Kilimanjaro, Kilimanajro, pole-pole, pole-pole”). Dansau de bucurie ca s-au intalnit, ca au facut niste banuti sa ii duca la familiile lor, dar erau ata de simpatici incat eu si tata nu am rezistat. Ne-am dat jos rucsacii si ne-am prins la dans cu ei. In scurt timp ni s-au alaturat inca cativa turisti. A fost minunat, dar eu am platit destul de greu acest dans. M-a apucat o durere groaznica de cap, incat nici nu am putut sa mananc.

Am vrut sa fac o poza in care parca masuram Lava Tower, dar inca o data am vazut ca tata nu stie sa faca poze. Chiar deloc.

In fine, ne-am continuat drumul, eu tot cu durerea de cap dupa mine. Tata si Elias imi spuneau mereu sa ma opresc si sa beau multa apa, dar pur si simplu nu reuseam sa beau. Avea un gust asa de rau! Un lucru stiu sigur: daca mai vin vreodata in Africa, imi aduc apa din Romania.

Dupa 2 ore de urcat am ajuns la Barranco Camp, unde ne asteptau deja corturile si sortul sufragerie. Imi mai trecuse capul asa ca am inghitit ceva, am scris un pic in jurnal si m-am bagat in sacul de dormit. Abia ce am atipit cand tata m-a strigat sa ies repede afara din cort. Nu mi-a convenit, dar adevarul e ca a meritat sa ma trezeasca. Se vedea varful si Barranco Wall si aparusera o multime de stele si luna.De fapt semiluna, dar foarte interesant, nu e asezata vertical ca la noi, ci e orizontala. Minunata. Dar deja mi s-a facut frig si tare somn. Asa ca merg la culcare.

Noapte buna!

A sasea zi in Africa (Barranco Wall si Barafu Camp)
14 octombrie 2010

Spre surprinderea si bucuria mea, dimineata m-am trezit fara durere de cap. Ma simteam asa de bine iar ochii mi-au fost atrasi de o priveliste uimitoare. Marele zid Barranco era in fata mea, iar deasupra lui se inalta Kibo plin de zapada.

Am inceput sa urcam Barranco Wall. Destul de greu, dar mi-a placut la nebunie, era ca o escalada. Am intalnit un grup de vreo 15-20 de americani care m-au intrebat de unde sunt si cati ani am. Cand au auzit raspunsul meu, m-au apaludat si mi-au urat mult succes pe Uhuru. Le-am multumit si mi-am continuat drumul.

Am pus capat urcarii intr-o singura ora. Acum eram pe acoperisul peretelui Barranco, de unde vedeam siruri de puncte multicolore (oameni), mergand unul in spatele celuilalt ca niste furnici grabite.

Dupa o pauza de 10 minute, am inceput sa coboram pe o panta cu o inclinatie de 90 de grade. Zeci de porteri coborau si urcau fara oprire, deoarece trebuiau sa ajunga inaintea turistilor la locul unde se manca.

In departare se vedea Karango Hut. Mai aveam de trecut 2 vai si 2 dealuri. Cand am ajuns in varful pantei, parca Karanga Hut se vedea tot mai departe. Ciudat, nu?

Am trecut Karanga Valley pe unde curgea micutul parau si am inceput sa urcam ultimul deal. Erau doua cai de a ajunge sus: una pe direct si una in zig zag. Noi am luat-o pe cea in zig zag, mai lunga dar mai putin abrupta.

Era deja ora amiazului asa ca trebuia sa mancam. Intrucat era prea frig sa mancam afara, am intrat sa mancam in cort. Am pornit din nou la drum si i-am intalnit pe irlandezii care strangeau fonduri pentru spitalul de copii si care ne-au spus ca in acea dimineata un coleg de-al lor a fost dus cu elicopterul la spital, deoarece se simtea f. rau si avea temperatura corpului foarte scazuta.

Timpul trecea mai repede si mai usor cand vorbeai cu cineva si ti se parea ca drumul devine mai usor.

In sfarsit, dupa trei ore de urcat, am ajuns la Barafu Camp. Am luat masa si Elias l-a sfatuit pe tata sa pornim in atacul final dimineata si nu noaptea, cum fac majoritatea, deoarece nu va fii atat de frig, ceea ce era foarte bine pentru mine. Deci a ramas hotarat, maine e ziua varfului. Sper sa ne primeasca zeul muntilor, noi am incercat sa nu il suparam cu nimic.

A saptea zi in Africa (Uhuru Peak) 14 octombrie 2010



Draga Jurnalule,

Am reusit! Am reusit! Am reusit sa urcam la 5895 de metrii, cel mai inalt varf al Africii!!! Am plecat la ora 6 dimineata spre varf. Am mers foarte incet cu pauze mici la fiecare ora. Am vazut rasaritul soarelui care se inalta deasupra norilor albi si cand ceata s-a risipitam avut o frumoasa priveliste a conului Mawenzi, unul din cele 3 conuri ale muntelui Kilimanjaro.

Parca drumul se lungea si varful era tot mai departe. Avansam incet-incet, respirand adanc la fiecare pas si din jumatate in jumatate de ora vedeam oameni coborand de pe varf pe care ii felicitam si speram sa ajung si eu acolo sus.

Tata imi spunea sa nu ma mai gandesc la cat mai avem ci sa pun un pas dupa altul, dar drumul mi se parea ata de lung. Si continuam sa urcam incet-incet pe marele Kibo.

Iata-ne ajunsi la 5800 de metri, la Stella Point, de unde vedeam ghetarii si craterul. L-am intalnit acolo pe Gabriel Vitii care locuieste in Chicago si are un fiu de 13 ani. El spunea ca a facut deja 5 varfuri din Circuitul Seven Summits. Wow!!! M-a uimit ca i-a cerut unuia din porteri o tigara si i-a dat 20 de dolari pentru ea. Enorm de mult pentru o tigara care nu iti face nici un bine.

De la Stella Point am mai urcat 30 de minute si am ajuns pe varf. Nu pot sa cred! Sunt cea mai inalta domnisoara de pe continentul Africa, deasupra mea sunt doar norii! Si Dumnezeu care ne-a ajutat sa ajungem aici. Eu si baba muzungua (adica tata alb, in limba tanzanienilor). Am reusit, am reusit. Nu mai am cuvinte. Am facut pe varf poze cu steagul tarii mele si cu stema orasului Deva.

Elias, Mike si Goti impreuna cu mine si oarecum si cu tata, care canta si filma in acelasi timp, am cantat si dansat cantecul de victorie a celor care ajung pe varful Uhuru. L-am rugat pe tata sa ma filmeze in timp ce multumeam Bunului Dumnezeu si celor care m-au sustinut si sponsorizat si am dedicat aceasta reusita mamei mele, prietenei mele Luiza si bunicilor mei.

Filmuletele de pe varf:

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=Rz6lDM5Xtks]

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=P6CkyNr8w5s]

Pe varf am ajuns la ora 13, ceea ce era destul de bine deoarece avea mult timp sa coboram. Dupa o ora de varf ne-am luat la revedere de la cel mai inalt varf al Africii si am pornit spre tabara. O coborare lunga si abrupta, dar cat de multumiti eram acum. Am fost acolo unde trebuia sa ajungem. Mergeam asa de repede la coborare incat in trei ore am fost inapoi in tabara. Porterii nostrii ne-au imbratisat si ne-au felicitat si am mancat si eu in sfarsit, pentru ca imi chioraiau deja matele de foame. Am mai stat putin la povesti si la sapte seara m-am culcat franta de oboseala.

Sunt asa de bucuroasa ca am reusit!

A opta zi in Africa (Barafu Camp si Arusha)
16 octombrie 2010

Draga Jurnalule

Astazi e ultima zi pe munte asa ca imi iau la revedere de la Kilimanjaro si de la Uhuru Peak, varful pe care tocmai ieri l-am urcat. Drumul parea ca nu se mai termina. Am invins si mi-am folosit majoritatea enerrgiei pentru aceste 7 zile de urcus…Acum a venit si coborarea si trebuie sa fac apel la fortele mele interioare, la rezerve, pentru a ajunge. Pe drum, am vazut maimute, Black and White Colabas Monkeys. Erau asa de mici si de frumoase incat le-am admirat minute intregi fara sa ne dam seama.

Dupa 6 ore, am ajuns jos la Mweka Gate unde ne-am reintalnit cu Lameck, cel care ne conducea la Arusha. Am luat pranzul, dupa care eu m-am dus cativa metrii mai incolo ca sa vorbesc la telefon. Cand m-am intors, tata era la negocieri puternice cu doi africani, pentru 3 picturi superbe. Vai,vai, vai ce negocieri! :))

Seara, pe la ora 6 am ajuns la casa ghidului, la cativa kilometri de Arusha. Casa mare, frumoasa, dar inconjurata cu garduri uriase ca o cetate si cu bare de fier la usi si la ferestre. Impotriva hotilor.

La masa de seara am mancat spaghetti si banane gatite :)) Nu stiu cum le pot manca africanii :)) Oricum, sunt atat de prietenosi toti oamenii acestia, se poarta cu noi de parca ne-ar cunoaste de cand lumea. Mi-ar place sa vina vreodata in Romania si sa le aratam si noi ce tara frumoasa avem. Tata a mai ramas la povesti dar eu m-am dus la culcare!
A noua zi in Africa (satul de masai) 17 octombrie 2010)

Dimineata, dupa un mic dejun copios, am mers la magazinul de suveniruri, unde am avut o intreaga aventura. Timp de o ora, tata a negociat cu vanzatoarea…vai ce spectacol! Nu stiti ce bun negociator e tata! Un vanzator ambulant tot insista sa cumparam un crucifix cu Iisus Hristos, dar tata i-a zis: „Frate, eu il port pe Iisus in inima.” Acesta, mut de uimire, ne-a privit cateva secunde, si apoi a plecat, fara sa zica vreun cuvant.

Dar asta e doar inceputul zilei, fiindca a mai urmat o aventura: satul de masai sau „Maassai”. Elias ne-a dus, la rugamintea noastra, intr-un sat de Masaai nonturistic. A fost foarte interesant. Toata lumea ne privea, toti copiii erau cu ochii pe noi, iar cand scotea tata aparatul foto, fugeau cu totii! Unuia i-au si cazut pantalonii la cat de repede fugea! :)) Nu stiam de ce fug cu totii, de ce le este frica…pana cand ne-am dat seama: credeau ca le furi sufletul, asa ca l-am rugat pe Elias sa le spuna ca le trimitem pozele inapoi. Din momentul acela, toti au vrut sa faca poze cu noi.

Dar acesta nu e singurul lucru care m-a mirat…Am intrat intr-una din case: o casa rotunda facuta din lut si ca acoperis, paie. Prima „camera” era un fel de bucatarie, dar altfel, adica era doar o oala mare care atarna deasupra unei vetre. Un gard despartea bucataria de locul unde stateau vitele si caprele! Cele doua „dormitoare” erau foarte mici, numai cat sa te intinzi. Pe jos, bineinteles, nu aveau nici un pat… Si mirosea! Va dati seama: faceau mancare, dormeau si mai tineau si animalele in aceiasi camera! Nu era nici un perete despartitor intre ele.
Nu am rezistat mai mult de 10 minute. Una dintre femei a vrut sa ne arate si casa ei, spunea ca e cea mai frumoasa casa din sat : pe dinafara erau lipite bucati de oglinda, iar inauntru, pe pereti, o gramada de ziare. Era atat de fericita!


Dupa ce am vizitat satul, am fost invitati sa luam pranzul cu ei. Pentru ei era ziua comunitatii, asa ca se adunasera toti pentru a petrece. Am intrat pe poarta spunandu-mi ca nu o sa ne observe nimeni, sperand ca tata nu va zice nimic, ca vom trece neobservati, asta pana cand isi ridica tata sapca si urla: „Jambo!” (Buna ziua) Da, mi-a mers planul, imi ziceam eu in gand.Cincizeci de africani ne priveau acum…50! Ne-am asezat frumos la masa, sub privirile a 50 de africani dintre care multi nu mai vazusera niciodata albi…Era o fetita care tot vroia sa se apropie de noi, dar ii era asa de frica! Facea un pas iar apoi, de frica, facea unul inapoi. Dupa vreo zece minute, s-a apropiat de noi, si i-a atins mana tatei.Wow! Zici ca facuse ceva ce nimeni altcineva nu facuse vreodata. A respirat usurata, bucuroasa ca nu i s-a intamplat nimic.

La masa, banane coapte! Le faceau in multe feluri: coapte, prajite, gatite, nici nu mai stiu :)) Am mancat 2 a fost ca si cum mi-a bagat cineva greutati in burta, ca si cum eu eram lupul din Scufita Rosie si aveam pietre in burta. Elias, cand a vazut ca nu mai mananc a venit la mine si mi-a spus ca daca nu mananc totul, masaii o sa ia acest gest ca o jignire. Cand am auzit aceasta, l-am rugat sa vina sa ma ajute, ca eu nu mai puteam sa mananc.
Cand am terminat de mancat, le-am multumit si am plecat. Am iesit din curte, si numa il vad pe tata ca se intoarce si intra din nou. Toti negrii ne priveau din nou. Tata se duce la seful comunitatii si ii da 20 de dolari , spunandu-i ca sunt pentru biserica. Doua minute mai tarziu, 20 de africani stateau la coada pentru a-i strange mana tatei.

Am plecat la drum, un drum de 3 ore pana la Arusha. La hotel, am dat mana pentru ultima data cu prietenii nostri africani si cu parere de rau ne-am luat la revedere.
Am intrat in camera…Ce camera! Doua paturi mari, cu cearceafuri albe, cu baldachin, o baie, unde curgea apa calda…dupa 7 zile de dormit in cort, e lux!

Dupa o baie binemeritata, am mers jos, la restaurant, sa mancam… Dar erau 4 restaurante! Nu stiam pe care sa-l alegem, dar pana la urma l-am ales pe cel mediteranean. In curtea hotelului era o piscina mare, cu apa curata si limpede si cred ca daca nu ar fi fost ora 9 seara, as fi fost deja in piscina.
Dar dupa ce am mancat o pizza delicioasa, am decis sa ne culcam.

A zecea zi in Africa (autobuz si avion)

Neata!


Neata fiind ora 5 dimineata! La cinci jumatate trebuia sa vina cineva sa ne duca la autogara, dar acum era 5:45 si nu venise nimeni. Am mai stat 5 minute dar cand am vazut ca nu vine nimeni si noi aveam autobuzul la ora 6 fix, am decis sa luam un taxi. Ne-am urcat in autobuz si asteptam ca acesta sa plece cand dintr-o data a aparut Tecla, cea care trebuia sa ne aduca si ne-a imbratisat pe amandoi, plangand si spunandu-ne ca-i pare rau dar i s-a stricat masina chiar cand sa plece. I-am spus ca e ok dar ea tot nu s-a ‘lasat’ si si-a cerut scuze de vreo mie de ori.

Avem 8 ore pana la Dar es Salaam, aceleasi peisaje, aceleasi locuri, acelasi restaurant, cu acelasi bucatar care, asa cum l-am lasat acum 10 zile, taind carnea, asa l-am gasit si acum. :))

Am ajuns pana la urma la Dar es Salaam unde Richard ne-a condus la aeroport. Nu-mi vine sa cred ca azi plec acasa…Vad cum norii se preling deasupra mea si cum se schimba dedesuptul meu peisajele. Vad cum Africa se indeparteaza, cum peisajele superbe ale acesteia dispar, cum Oceanul Indian se face din ce in ce mai mic, cum ne inaltam in nori, si apoi, cum incep sa apara, incet incet, peisajele romanesti…Si dintr-o data aterizam …Am ajuns acasa! Nu conteaza ca suntem in alt oras (Bucuresti), am ajuns acasa, si sanatoasa si victorioasa! Asta e tot ce conteaza!

Poze din Tanzania puteti vedea facand click pe:

https://picasaweb.google.com/106808673403522612293/Kilimanjaro2010Rezumat?authuser=0&authkey=Gv1sRgCOTA9_iMxKvlAg&feat=directlink

LĂSAȚI UN MESAJ