Duminica 31 iulie 2011
A fost odata Georgia. Ar fi trebuit sa mergem pe Elbrus, dar autoritatile ruse au inchis zona pentru turisti, deci am ales Kazbek-ul. Tot in muntii Caucaz, dar alt varf. Ruta clasică pe Kazbek este considerată chiar mai dificilă decât mult râvnitul Elbrus.

Kazbek (5047 m): muntele pe al carui varf a fost inlantuit Prometeu pentru curajul de a fura focul de la zei si a-l da oamenilor.

Ei, iata-ne ajunsi in Tbilisi, capitala Georgiei, la Grand Hotel. Dupa ce ne cazam, mergem sa exploram un pic orasul. Am avut doar doua ore la dispozitie, nu prea mult timp. Ne-am culcat destul de repede deoarece maine ne trezim devreme pentru a pleca in satul Kazbegi.

Luni 1 august 2011
Dormeam asa de bine cand am auzit batai in usa… Mi-era asa de lene sa ma ridic din pat, incat am zis ca nu ma ridic, poate va pleca…Da’ ce sa plece, ca batea din ce in ce mai tare! Pana la urma Alexandra, una dintre fetele cu care imparteam camera, s-a ridicat si a deschis usa. Era tata, (nu ca ar fi putut sa fie altcineva) care, din momentul in care a intrat in camera, a inceput sa imi spuna o gramada de lucruri…Eu tocmai ce ma trezisem si el, parca vorbea alta limba, o limba pe care eu nu o puteam intelege. Cand a terminat, s-a uitat la mine, asteptand un raspuns, dar nu am putut sa zic nimic asa ca am dat din cap ca da. A iesit din camera, si eu, fericita :)) m-am intins din nou pe pat. Am stat cateva secunde, incercand sa imi inving lenea si sa ma ridic. Incet incet, m-am ridicat, si am inceput sa ma pregatesc. M-am imbracat rapid si am mers jos sa iau micul dejun. Am mancat repede repede si apoi mi-am adus bagajul jos. In 10 minute, eram cu totii in fata hotelului, si ne imbarcam in autocar. In 3 ore trebuia sa ajungem in Kazbegi, satul de la poalele muntelui. Eram obosita, asa ca am decis sa ma culc, dar nu am dormit decat o ora. Am ajuns in final in Kazbegi. Restul echipei si-au luat cu totii cai, pentru a le cara bagajul mare. Noi nu ne-am luat, asa ca a fost mult mai greu. In timp ce eu caram 15 kilograme, iar tata vreo 30, restul carau cu siguranta mai putin de 5 kilograme.
Am inceput sa urcam. Urcam privind peisajul ce mi se arata in fata ochilor iar in spate, priveam Manastirea Sfanta Treime (Sameba) inconjurata de ceata.

Prima zi e una dintre cele mai grele, asa ca am mers un pic mai incet. La prima tabara am ajuns doar seara. Ne-am pus corturile, am mancat si apoi ne-am pus la povesti. Noaptea a venit asa de repede!



Chiar trebuie sa ma trezesc la ora 7??? Si in vacanta? Ma rog… un fel de vacanta, dar, eu am ales sa vin, eu suport consecintele. Cand m-am trezit, era mare agitatie pe-afara: unii mancau, altii isi faceau bagajul, altii strangeau cortul, iar eu, eu de-abia ma trezeam :)) Ei, asta e, ne grabim un pic si plecam spre Bethlemi Hut (statia meteo). Erau bolovani peste tot… Timp de o ora am tot mers pe bolovanis, pana ce am ajuns la ghetar. Era mare, foarte mare si… plin de crevase atat de adanci incat dadeai cu piatra si nu auzeai unde se termina. Am inceput incet incet, cu mare grija, sa urcam, fara coltari, ghetarul. Ne-a luat o ora si jumatate sa urcam ghetarul, dupa care am dat iar de bolovanis. Am ajuns la statia meteo, unde, dupa ce-am pus cortul am decis cu totii sa mergem la un schit, la o ora departare. Am ajuns acolo printre primii. Era un schit mic, alb, ortodox, in care incapeau cel mult 3 oameni. Mi-a placut asa de mult, si mi s-a parut asa o lipsa de respect cand unul din grupa a spus ca arata ca o BUDA! Asa m-am saturat de oameni ca el, care isi blameaza credinta si tara doar pentru problemele lor.
Am intrat inauntru si m-am rugat, i-am cerut lui Dumnezeu sa ne ajute si sa aibe grija de noi, apoi am pornit spre tabara. Cum am aflat ca poimaine, ziua in care trebuia noi sa urcam pe varf, se va strica vremea, am decis sa plecam maine dimineata la ora 3. Eram entuziasmata, poate putin speriata, dar simteam ceva in mine care imi dadea putere sa uit de frica si sa am incredere in mine.



E ora 1 noaptea… gandul ca peste doua ore voi porni spre varf nu ma lasa in pace. Toate intrebarile posibile imi veneau in minte. Dintr-o data am auzit ceva, o voce care facuse gandurile mele sa inceteze, sa ma lasa, si pentru un minut, in pace. Era tata, care, vazand ca nu pot dormi, a propus sa incepem, incet incet, sa ne pregatim. Erau multe de facut, ca si cum aveai o lista care nu se mai termina. Am reusit sa ne pregatim rucsacul si am mers in sala de mese unde era, putin spus, un musuroi de furnici. Toata lumea se plimba de colo-colo, nestiind pe ce sa mai puna mana. Eram speriata si vazand agitatia de acolo, mi-era si mai frica. Gandurile au inceput iar sa isi faca simtite prezenta si cu cat se apropia ora 3, cu atat incepeau sa se inmulteasca. Majoritatea grupului era afara, intr-un frig crunt, intr-un vant care iti sufla tot praful in ochi.
Toti eram stresati, ne uitam unii la altii si ne zambeam, de incurajare, dar nu puteam descrie frica ce o aveam fiecare in noi.

Apoi am pornit incet-incet spre varf. In fata ochilor nu vedeam altceva decat lumina frontalei; nu simteam decat frigul care imi strapungea corpul si nu auzeam decat pasi, peste tot pasi si din cand in cand bataile inimii care imi amintea unde sunt si facea sa imi vina inapoi gandurile. Dar de data asta nu erau ganduri care te speriau, erau ganduri incurajatoare, care ma faceau sa-mi castig increderea in mine. Ganduri care spuneau ca voi reusi, ca totul o sa fie bine. Si asa a si fost!

Din cauza unor probleme tehnice, coarda noastra a ramas ultima. Unul dintre baieti si-a pierdut coltarul si s-a intors dupa el. Vazand aceasta, noi ne-am dezlegat din coarda, am ajuns coarda din fata noastra si le-am spus ca noi ne legam cu ei. Acestia au renuntat la unul din membrii care mergea foarte incet, ne-au luat pe noi si i-au spus aceluia sa mearga la cealalta coarda. In jumatate de ora am ajuns si am depasit prima coarda. Bineinteles, nu era o competitie dar e o realizare, dat fiind faptul ca ei erau cu o ora jumatate inaintea noastra. Incepuse deja sa se lumineze de ziua si puteam admira privelistea, vedeam varful de asemenea dar nu prea indrazneam niciunul sa-l privim.

Am ajuns pe ghetar. A durat un minut sa ne punem coltarii si sa pornim din nou. Acum mergeam mai incet, pas cu pas, urcam panta spre varf. Aveam inca 4 ore de mers, 4 ore care pareau asa de lungi incat nu se terminau niciodata.

Ma durea burta si imi venea sa vomit din cauza altitudinii dar cumva am reusit! Am ajuns pe varful Kazbec! Din pacate am stat doar 5 minute, nu mult timp dar de-ajuns de mult incat sa-i dea tatei lacrimile. Era asa de mandru de mine, de noi, incat nu s-a putut abtine. Wow! Am ajuns pe varf, am ajuns!Varful

Dar dupa orice urcare, urmeaza si o coborare. Era greu, zapada fiind moale si noi obositi dar am scos-o la capat si am ajuns la 16:30 la tabara. In timp ce coboram vedeam si simteam, la propriu, cum vremea se inrautateste, batea vantul si incepuse la un moment dat sa ninga.
Eram in total 19 dintre care 4 nu reusisera sa urce. Cel care si-a pierdut coltarul si-a aratat a doua zi darzenia si a reusit sa urce pe varf impreuna cu un ghid georgian.
Cei din Tg Mures au propus sa mai urcam maine un varf pentru a nu pierde o zi intreaga asteptandul pe Bogdan (cel cu coltarul). Mai tin minte cuvintele unuia din grup: Vedem noi maine dimineata! Si asa de bine am dormit cu totii…



Dormeam cand l-am auzit pe tata vorbind. Imi spunea sa ma trezesc. Ma uit la ceas: ora 7 dimineata. Credeam ca e un cosmar, speram sa fie unul, dar nu era. Ma ridic, ma imbrac, si merg in sala de mese unde singurul cunoscut era tata. Toti eroii nostrii dormeau… Imi venea sa urlu fiindca nu ma lasase sa dorm, dar am zis sa fiu toleranta, sa zambesc…De ce? Am ajuns pe varf!! Se vede bucuria din poza? PS: Stiu ca nu e frumos sa scoti limba…dar de data asta, se accepta! 

Am plecat la ora 11 si dupa 5 ore lungi ce pareau ca nu se mai termina, am ajuns in satul Kazbegi. Trei ore mai tarziu eram la pensiune bucuroasa ca am prilejul sa dorm intr-un pat!



Azi e prima zi in care nu ma trezeste nimeni, ci ma trezesc eu de bunavoie, ma ridic si ma asez frumos la masa. Dupa o ora, cand baietii erau deja pusi pe gluma, se trezeste si tata. Era foarte confuz, se uita la noi de parca nu ne cunostea pe niciunul, si cand spunea cineva o poveste, se uita la el cu ochii mari, asa de interesat incat nu m-am putut abtine sa nu rad.
Bogdan cel care mai incercase sa urce pe varf s-a intors la ora 11, victorios si bucuros. Toti colegii sai au sarit pe el sa-l felicite.

E ora 4. Am ajuns la Tbilisi. Ne-am desfacut bagajul si am mers in oras sa petrecem. Am stat acolo pana la 12 noaptea. A fost o seara tare interesanta!



Batumi, here we come! Mergem la mare! De cealalta parte a marii negre, diagonal opus. Singura chestie nasoala e ca avem 8 ore de mers cu autobuzul.
Ei, si eu care credeam ca va fi plictiseala, da ce plictiseala frate?! Am ras tot drumul de glumele celor din spate. Nu aveai cum sa te plictisesti: cei din spate ba spuneau glume, ba o dadeau pe subiecte politice!
Cel mai important e ca ne-am distrat. Am ajuns la Batumi pe la ora 5, si dupa ce ne-am cazat am mers la o plimbare in oras. Ghiciti ce faceam noi la miezul noptii? Baie! De cealalta parte a Marii Negre. In toata agitatia aceea, George, unul din grup,mi-a atras atentia. Privea, foarte interesat marea. Cand a vazut ca ma uitam la el, s-a uitat si el, apoi a privit din nou marea si a spus: – Cand eram mic, priveam intotdeauna marea si ma intrebam unde este capatul… Acum am ajuns la capat. Nu-mi vine sa cred.
Asa m-a impresionat.
Deci, era miezul noptii, faceam baie in mare, adultii band coniac, cand aud o voce: – Ba, inecati-va da’ nu scapati sticla:)) Cand ma intorc, unul dintre baieti tinea mana in care era sticla de coniac sus, si se zbatea sa iasa din valuri. A fost foarte tare! Pacat ca, o ora mai tarziu, ne-am culcat…




Pana la ora 7 seara am vizitat. Biserici, manastiri, muzee, baruri :))

Acum sunt franta! A fost frumos, mi-au placut mult manastirile, dar desi sunt tot ortodoxi, interesant este  ca bisericile nu sunt pictate pe dinauntru, ca la noi. Am ajuns la hotel obosita, m-am aruncat pe pat si am adormit instant.



E ultima noastra zi in Georgia, asa ca am decis sa intram un pic in ‘oras’, nu in centrul turistic. Eu si tata ne-am trezit la ora 8 dimineata si cum nu era nimeni jos decat Bogdan, am decis sa mergem doar noi trei.

Cladirile… sunt foarte vechi si arata de parca se darama daca le atingi un pic. Unul dintre motivele pentru care am ales sa intram in oras este faptul ca am citit pe internet despre faimoasele balcoane georgiene. Impresionant! Nu sunt sprijinite de nimic! Pur si simplu stau agatate… in aer. E foarte impresionant.

Am vizitat si o sinagoga. Intram. Primul evreu pe care il intalnim spune: Where are you from? (De unde sunteti), noi spunem: We are from Romania. Si el spune, in limba romana: -Traiasca Romania mare! :))
Mortala faza! In fine, mai facem ceva poze si vine altul. Tot asa ne intreaba de unde suntem, dupa care zice:-Si ce mai faceti? :)) Tata se prapadea de ras.

La ora 2 plecam la aeroport. Pe de-o parte nu-mi vine sa cred ca plec, dar pe de-alta parte ma bucur. Merg acasa! Cum vom mai sta doar cateva ore impreuna, m-am gandit sa-i rog pe toti sa-mi scrie ceva in jurnal, ca amintire. Acum am cateva pagini pline de amintiri si urari frumoase! Multumesc.

Ajungem in Istanbul, avem de stat trei ore in aeroport… Baietii din Tg Mures au propus sa mergem cu metroul. Mi-am zis ca de ce sa nu mergem si noi? Asa ca am mers. Am ajuns la Bakirkoy, o statie de metrou din Istanbul. Vroiau sa cumparam niste bere, dar turcii: alcool iok, Ramadam. O sarbatoare in care nu au voie sa bea. Eu si tata ne-am dus sa luam ceva de mancare, iar cand ne intoarcem, baietii nu mai erau. Ne ducem inspre locul spre care se dusesera ei: o parcare goala. Nu-i vedem niciunde, dar auzim dintr-o data ca ne striga cineva… ma uit in jur… nimeni…
-Aici sus, spune vocea… Ma uit in sus. Era o cladire dezafectata de vreo 20 de metrii, cu o scara in spirala, si ei se urcasera chiar in varf! Doctori, avocati… toti in varful scarii… Nebunaticii! Ei, ce sa facem, ne-am urcat si noi! De sus, priveam Istanbulul. Era asa de mare! Si probabil ca ce vedeam eu nu era nici o optime din el.
In aeroport, la check-in, mi-au cautat prin tot bagajul de mana ca pana la urma sa gaseasca niste baterii de frontala care nici macar nu erau folosite.

E ora 23:30, suntem deasupra Bucurestiului. Simt cum, incet incet coboram. Se face din ce in ce mai mare, luminile stralucesc din ce in ce mai mult, si poc! aterizam. Sunt acasa. Am ajuns, in final acasa. Acasa, in Romania… dar mai avem drum lung pana la Deva. Dar nu asta conteaza, fiindca am reusit! Am reusit!  Sper sa inspir si alti copii si sa le fiu model, sa lase lumea calculatoarelor, si sa iasa in lume, sa calatoreasca, sa invete, sa evolueze!

LĂSAȚI UN MESAJ