Prima zi de Mont Blanc (30 iunie 2010)

Era ora 6 dimineata, ne pregateam de plecare spre gara Le Fayet de unde urma sa luam tramvaiul de Mont Blanc. Cand sa urc in masina, m-am intors spre mama si i-am zis ceva ce nu-i mai zisesem niciodata in cei 12 ani ai mei: „Mi-e frica mama!” Era prima mea ascensiune de o asa anvergura, stiam ca e un varf greu, ca adulti experimentati au avut experiente neplacute acolo, unii chiar au murit. Dar mai stiam ca sunt bine pregatita, ca tata este alaturi de mine si cu gandurile sunt alaturi de mine toti ceilalti: mama, bunicii mei, rudele de la Cisnadie, colegii de scoala si prietenii mei. Toti m-au incurajat si toti mi-au transmis ca au incredere ca voi reusi. Nu puteam sa dezamagesc atata lume.

Mi-am luat ramas bun de la mama si de la prietenii francezi si am plecat spre gara Le Fayet, impreuna cu tatal meu si Eric Dupont, prietenul francez care ne-a insotit pe Mont Blanc. Am ajuns acolo unde, dupa ce am luat biletele, ne-am urcat in celebrul Tramvai de Mont Blanc care trebuia sa ne duca la Nid D’Aigle(2372m).
Drumul cu tramvaiul a durat aproximativ o ora si in final am ajuns la punctul terminal (Nid D’Aigle).

De-acolo am plecat pe jos si la ora 11:30 am ajuns la refugiul Tete Rousse (3167 m) unde ne-am oprit pentru a lua pranzul. Am plecat de la refugiu la ora 12:00 si am ajuns la Grand Couloir, cea mai dificila portiune din prima zi. Acolo a trebuit sa asteptam putin deoarece cadeau pietre. Am traversat cu bine Culoarul Mortii (asa il numesc alpinistii francezi) si acum eram la 2 ore de refugiul Gouter, unde aveam facuta rezervarea pentru seara de 30 iunie. Era o caldura infernala ceea ce ne facea sa avansam mai greu si mai incet.

Dupa 2 ore de catarat am ajuns la refugiul Gouter (ora 15:00). Refugiul, situat la 3786 de metri era plin de alpinisti polonezi, canadieni, englezi, francezi si chiar un ghid italian care l-a felicitat pe tata pt felul in care ma creste. Am facut cateva poze si am intrat in sala de mese.

Eric ne-a reaminitit din nou care era conditia pentru a doua zi. Daca la ora 10 dimineata nu suntem in varf, ne intoarcem oriunde am fi, inainte ca zapada sa se topeasca. Mi-am jurat in gand ca voi ajunge pe varf.

Am vorbit ore intregi cu turistii din sala de mese, cand in engleza, cand in franceza si toti erau foarte mirati deoarece eu eram singurul copil din refugiu. Grupul de polonezi nu a rezistat la altitudinea aceea si a coborat sa inopteze la refugiul de mai jos. Din fericire pe noi nu ne-a durut capul, ca dovada ca am facut o aclimatizare ca la carte in saptamana de dinainte de Mont Blanc. La ora 8 s-a dat stingerea, dar am apucat sa citesc cateva pagini din ”Acatistul Maicii Domnului”, pe care mama mi l-a strecurat in rucsac la plecare. Din fericire am reusit sa adorm.

A doua zi de Mont Blanc, orele 2:00 dimineata

Cred ca visam cand m-a trezit tata zicandu-mi ca trebuie sa ma pregatesc. Cu chiu cu vai am iesit de sub plapuma calduroasa si am mers in camera de mese unde era destul de frig. Toata lumea se agita ceea ce mi-a amintit ca merg pe Mont Blanc. Tata a venit la mine si mi-a spus asa: “Alexandra, am ramas numai noi doi si Eric. Suntem ca cei trei muschetari, unul pentru toti si toti pentru unul. Deci in varf ajungem toti sau niciunul. Acum trebuie sa dam ce avem mai bun in noi.”

Multi alpinisti au plecat mai devreme de frica sa nu reuseasca sa ajunga pe varf la timp, si era impresionant sa vezi muntele plin de lumini. Ne-am echipat si ne-am pus coltarii. Acolo unde se avanta vulturii

Drumul era greu si eram un pic cam obosita dar cuvintele incurajatoare ale tatei imi ridicau intotdeauna moralul si ma faceau sa uit de oboseala si sa continui sa merg. Ce mi-a placut cel mai mult a fost  rasaritul soarelui care lumina “Acului Pranzului” (L’Aiguille du Midi), un varf care, din departare,  semana cu un ac.

Urcam toti trei legati in coarda, Eric primul, apoi eu si tata. Eric nu ne dadea voie sa facem pauze pe drum, asa ca tata trebuia sa profite de momentele cand coarda facea o bucla si sa faca rapid poze. La intoarcere am ras cu totii de el si l-am poreclit “turistul japonez”, pentru ca numai japonezii au parca un aparat foto lipit de mana.

Pe L’Arret des Bosses,  Eric s-a intors spre noi si ne-a spus Arret des Bossespe un ton solemn: “Aici nu se impiedica nimeni.” E o portiune grea, pe care daca te impiedici nu ai sanse de supravietuire. Am mers cu grija si eram intotdeauna foarte atenta la picioare ca sa nu ma impiedic si sa cad.

Am continuat sa mergem pt ore si ore cand deodata,  Eric s-a intors si a spus: “Am ajuns!!! Suntem in varf.”  Era ora 06:30 si era foarte frig , dar eram asa de bucuroasa ca am ajuns incat nici nu imi mai pasa de nimic. Si tata era fericit pt ca de ziua lui ajunsese cu fiica lui pe cel mai inalt vf al Europei.  Pe varf!Am facut multe poze cu mine, tinand steagul Romaniei si steagul cu  Colegiul National Decebal, scoala mea. Niste francezi au recunoscut steagul Romaniei si ne-au felicitat. Ei isi uitasera steagul acasa si Eric le-a imprumutat steagul lui, ca sa faca si ei poze pe Mont Blanc cu steagul Frantei.

Eric si tata ar fi vrut sa mai stam pe varf, dar mie mi-au inghetat picioarele asa ca am decis sa coboram. Ne-a luat doua ore sa ajungem inapoi la refugiul Gouter, unde tata si-a facut intrarea spunand: “Faceti loc unor veterani de Mont Blanc.” In drum spre refugiul Tete Rousse am intalnit un grup de francezi care urcau si pe care tata i-a intrebat daca acela e drumul spre Paris. Ne-au privit un pic mirati, dar noi ne-am continuat drumul razand, sper ca au inteles ca era o gluma.Drumul de intoarcere

Am ajuns exact la timp la Nid D’Aigle ca sa luam tramvaiul de-amiaza. Am coborat din tramvai in bratele mamei si a prietenilor francezi care ardeau de nerabdare sa ne vada. Apoi ne-am indreptat spre casa gazdei noastre, unde a inceput petrecerea. Dar asta este o alta poveste.

Important este ca mi-am indeplinit un prim vis: am ajuns pe acoperisul Europei si pentru 15 minute am fost “cea mai inalta fetita din Europa”.

 

Urmariti  un filmulet despre aventura noastra pe Mont Blanc! 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ