Joi 8 decembrie 2011

Buna dimineata România!

Este 8 Decembrie 2011 si suntem pe aeroportul din Budapesta unde      incepe aventura Pico de  Orizaba.  Dupa doar 2 ore de zbor  ajungem in aeroportul Schiphol din Amsterdam care este  atat de mare si de aglomerat incat ai zice ca este casa a sute de oameni !  Oameni obisnuiti, care se plimba prin aeroport, oameni care alearga spre porti de imbarcare, oameni care nu au fost sponsorizati de orasul lor pentru a duce steagul Romaniei si al orasului Deva pe un varf inalt de 5600 m.  Si printre ei, eu, Alexandra Marcu, care am o misiune: sa duc steagul pe care scrie Deva Romania pe cel mai inalt vulcan din America de Nord. Sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca voi reusi.

Dupa 33 de ore de calatorit, ba cu autocarul, ba cu avionul, ba ore de asteptare in aeroport, am ajuns in final la Puebla, un oras aflat la cateva ore de baza muntelui.

Ne cazam  si cum avem ceva timp liber cutreieram un pic acest oras  de  2  milioane  de locuitori, considerat un orasel,  dupa standardele mexicane.

Prima noastra mancare mexicana a fost pelona, un fel de sandwich cu avocado  si  multe  altele.  Foarte bun.  Cred ca este prima si ultima mancare  din Mexic care nu a fost picanta .

Vineri 9 decembrie 2011

In Mexic, fusul orar fiind diferit, tata se trezeste la 6 dimineata si bineinteles ca ma trezeste si pe mine, doar se plictiseste!

Orasul  Puebla este  site  Unesco,  strazile  centrului  sunt deschise  circulatiei pietonale.  Admiram  impresionantele placi de faianta (numite placi Talavera) cu  care  sunt  acoperite cladirile.

Numele original al orasului este Puebla de Los Angeles, de aici zecile de ingeri de pe catedrala principala a orasului.

Tot  in  Puebla  se  gaseste  si  Bibilioteca  Palofoxiana  (Palofoxiana Library) care gazduieste   o  copie  extrem  de   rara a   Nuremberg  Chronicle   (o istorie a lumii ilustrata,  de la creatie  si pana la Judecata de Apoi).  Am vizitat moastele intregi ale sfantului Sebastian de Aparicio, patronul calatorilor, care se afla in Templo de San Francisco in Puebla, impresionant si infricosator in acelasi timp.

Facem poza in Zocalo cu un mexican imbracat in costum traditional, facem ultimele cumparaturi (paine, apa si butelii pentru aragazul de campanie) si mergem la masa.

Primul fel,  Sopa de coditos,  o salata de macaroane cu carne si tot felul de ierburi, este delicios.

Dar vine al doilea fel, Pipian Verde, care arata ca o mancare pt. extraterestrii. Si cred ca asta si este,  pentru ca dupa prima inghititura ne ies ochii din cap.

Tata isi face o poza langa o Dacia care a aparut ca din senin pe strada unde ne-am cazat noi.  Cand a vazut-o s-a dus la ea ca la un prieten vechi si nu ii venea sa isi creada ochilor.

Dupa ce terminam de mancat  plecam spre Hidalgo,   satul  aflat  la cea   mai  mare  altitudine  din  Mexic.  Sute de cactusi de diferite dimensiuni se inalta de o parte si de alta a drumului.

Pe drum intalnim foarte des “tope”, niste ridicaturi facute in sosea ca sa limiteze   viteza.   Cum  oprim  la  cate   o tope,   indata   isi   fac   aparitia negustorii ambulanti care vand tot ce vrei si ce nu vrei.   Cumparam si noi Canotes,  niste  dulciuri facute  dintr-un soi de  cactus si  licuado de melon,  o bautura racoritoare  din  pepene  rosu.  Foarte buna.  Intr-un final apare in zare si Pico de Orizaba, un urias care parca  ne spune ca el e seful  si nu noi.

Ajungem la o pensiune numita “Flor del Hielo” (flori de gheata) de unde  facem prima tura de aclimatizare, de cateva ore.

Fiind o sarbatoare de-a lor, dedicată Maicii Domnului, numita “La Guadelupana Fiesta” au ţinut-o în petreceri şi în puşcături cu carbid toată noaptea, în tot felul de jocui de societate zgomotoase dar eu am dormit buştean.

Sambata, 10 decembrie 2011

Dimineata pornim la drum cu rucsacii de 15,  respectiv 30 kilograme.  In fata noastra se inalta un soare stralucitor care infrumuseteaza peisajul muntos.Plecat-am!

Mergem constant, oprindu-ne din cand in cand.

Altitudinea isi face efectul, simt un pic durerea  de  cap,  dar continui,   sperand  sa ajungem   cat mai repede la refugiu.

Dar drumul continua ore si ore intregi.  Nu intelegeam de ce , toti cei care fusesera deja ne-au spus ca dureaza doar 4 ore.  Apoi  ne-am dat  seama.  La  un  moment dat,  drumul s-a bifurcat: erau doua acum, unul larg  si unul ingust.  Noi, gandindu-ne ca masinile vin pe cel larg,  l-am luat pe acela,  care,  ne-am dat seama apoi, era un drum ocolitor, asa ca in loc de 4 ore am facut 7. Invatatura de minte!

Ajunsi   in   final  la  refugiul  Piedra  Grande   am  intalnit   alpinisti  francezi,  americani  si mexicani care se pregatesc sa escaladeze in noaptea aceasta! Am hotarat sa nu plecam la noapte spre varf, ci sa mai facem maine o tura de aclimatizare.

Duminica 11 decembrie 2011

Am dormit neintoarsa! Tata a spus ca cei care au plecat spre varf au facut o galagie de nedescris, insa eu nu am auzit nimic.

Am plecat in tura de aclimatizare, urcand pana la baza ghetarului, doar pe grohotis, ceea ce insemna un efort triplu: un pas inainte,  doi pasi inapoi  si tot asa timp de 3 ore.

Mergeam incet din cauza altitudinii iar cararea prin labirint nu era foarte vizibila. Cand am ajuns aproape  de  baza  ghetarului am decis  sa ne  intoarcem deoarece urcasem destul de mult, iar in tura de alimatizare, ideea este nu sa te obosesti, ci sa te obisnuiesti cu altitudinea.

Am  coborat intr-o  ora  grohotisul pe care il  urcasem in  trei  si  ne-am intalnit cu  Quenten, un francez excentric care se intorcea de pe varf cu picioarele inghetate. Cred si eu,  doar purta  adidasi!

Ajungem la refugiu unde il intalnim pe Senor Martinez, un renumit ghid mexican care mi-a spus ca nu mai tine socoteala de cate ori  a urcat pe Pico!

Senior Martinez, auzind că suntem din România mi-a spus cele trei cuvinte: Nadia, Hagi si vampiri.

I-am spus si lui ce  tara frumoasa e Romania si  l-am invitat sa vina sa se convinga.

Toti cei care vor sa urce pe acest varf pleaca la ora 2 dimineata. Noi am decis sa plecam la 4.  De ce?   Nu sunt crevase   si daca  am  fi  plecat la  ora 4,  ar fi trebuit sa ajungem la  labirint  la  rasaritul  soarelui.  Labirintul este o portiune  din cele 3  care  trebuie  parcurse  pentru a ajunge pe  varf.  Cararea  nu  este  foarte  vizibila  si  te  poti  pierde  usor,  chiar am cunoscut  un tanar profesor mexican  care s-a ratacit  in  labirint in ziua cand noi am ajuns la refugiu.

La noapte, plecam spre varf!

LĂSAȚI UN MESAJ