Luni, 12 decembrie 2011

Azi este ziua cea mare.

Este ziua in care trebuia sa aratam daca putem sau nu urca pe un varf atat de inalt,   singuri, doar noi doi.

Aceasta era prima expedetie pe care o facem doar eu si tata, cu informatiile gasite pe internet,  fara ghid,  fara porter, fara ajutor. Numai noi doi. Si Dumnezeu.

Am plecat  la ora  4  dimineata.  Distanta pe care  am parcurs-o ieri in trei ore, in tura de aclimatizare,  astazi am facut -o intr-o ora jumatate.   Grohotisul  era  foarte  obositor,  efortul  se  tripleaza  la  fiecare  pas  pe care il facem.   Am ajuns in locul  unde  trebuia sa ne punem coltarii.   In timp ce ne chinuiam sa ne punem coltarii , un  soricel  tot insista  sa ajunga in manusa tatalui meu, unde era cald si bine.  Am scapat cumva de el si am continuat.

Am inceput sa urcam panta alba ce se intindea pana la infinit.  Aerul este foarte uscat, respiram greu, trebuind sa ma opresc la fiecare 10 m. Cateodata  ma  simteam  ca  un om bolnav de inima, ce avea grave probleme de respiratie. Acest lucru m-a inspaimantat putin deoarece pana acum nu am trait o astfel de experienta.  M-am oprit, am respirat adanc, asa cum ma invatase tata  si am continuat  cu credinta ca vom izbandi.

Altitudinea isi spusese din nou cuvantul, isi facuse remarcata prezenta, iar muntele ne-a reamintit ca el este cel care ne da voie sa urcam.

Pas dupa pas am ajuns la marginea craterului. Craterul era craterulimens, nu vreau sa imi imaginez ce explozie avusese loc acolo. Ne-am oprit si ne-am asezat jos. Simteam cum adorm, cum mi se inchid ochii si pleoapele  si aud :- Alex, te rog sa nu cazi ! Tata care vazuse ca adorm, ma striga. M-am trezit la realitate.  Ma ridic  si pornesc din nou. La un moment dat, vad in fata mea o cruce. Crucea de pe varf.

Simt ca imi revin puterile,  ca si cum m-ar fi impins cineva spre varf  si ajung!  Pun  piciorul pe cel mai inalt vulcan din America de Nord,  Pico de Orizaba, muntele stelelor. Dupa ce imi trag sufletul,  ii multumesc bunului Dumnezeu ca ne-a ajutat sa ajungem aici  si muntelui,  care ne-a dat permisiunea sa-l urcam.  Noi nu cucerim un munte, nimeni nu o face, muntele este acela care  iti permite sa ajungi pe varf.victorie

Am ridicat steagul Romaniei  si al orasului meu, Deva pe Pico. Tata mi-a spus ca nu crede ca o sa-i mai dea lacrimile, deoarece este prea obosit. I-am multumit inca o data lui Dumnezeu si atunci, atunci i-au dat lacrimile.

Pe varf  era o cruce, un steag al Mexicului, si un stegulet cu Fecioara Maria pe care am pus o insigna cu Romania.
La ora 13, mi-am luat la revedere de la Citatepetl, Muntele Stelelor, pentru care am depus atata efort  si am pornit spre refugiu.

Zapada era moale asa ca ne-a fost mai usor sa coboram direct, ceea ce ne-a luat si mai putin timp. Mai faceam mici pauze si ne reaminteam ca… am reusit! Ma bucur atat de mult, si sunt atat de mandra, mai ales acum, ca am fost fara ghid, si ne-am bazat doar pe internet si pe experienta noastra!

Am ajuns, intr-un final, la refugiu, dar dupa 12 ore de mers. Toti alpinistii ce se aflau acolo ne-au felicitat! Eram mandra de mine, dar oboseala, devenind din ce in ce mai puternica, m-a obligat sa merg la culcare. O binemeritata odihna, nu credeti?

Multumesc tuturor celor ce m-au sustinut sau ajutat in orice fel! 

LĂSAȚI UN MESAJ