În septembrie 2017 am plecat spre punctul considerat cel mai îndepărtat de pe suprafața Pământului față de centrul Pământului. În America de Sud, există sate sau chiar orașe la altitudini de peste 3500m, așa că localnicii nu cunosc noțiunea de aclimatizare. Dacă locuiești în Deva, însă, orașul meu de suflet, maxima pe care o poți atinge se află la 250 de m , pe cetatea Devei. Așadar, a-mi obișnui corpul cu o altitudine mai ridicată este imperios necesar. Iar muntii astia sunt tare frumosi si peisajul se poate schimba radical! In poza de mai sus se observa in prim plan duna imensa intalnita intr-una din turele de aclimatizare iar in planul secund, majestuosul varf! 🙂

După câteva zile bune de aclimatizare prin munți, ne-am urcat în mașină, am semnat intrarea în parc, ne-am luat camarazii de expediție ( rucsacii pinguin ) și, împreună cu ghidul nostru, am pornit spre locul unde aveam să facem campamentul. Până în acest moment, am mai pus piciorul de 2 ori în munții Anzi și totuși, munții aceștia par mai diferiți ! Priveliștea roșie-gri ar putea fi asemănată cu ceea ce am văzut de pe creasta munților Turciei, urcând spre vârful Erciyes. Simțeam, însă, că mă aflu în munții Anzi, prin prezența grohotișului continuu pe care îl aveam de urcat. Odată ajunși la 5300 de m, am pus cortul, ne-am răsfățat cu o porție bună de mâncare gustoasă și am profitat de vremea bună pentru o mini ședință foto, îmbrăcată în tricoul Visit Deva- Visit Romania. Și asta pentru că îmi iubesc orașul, județul și țara și îmi doresc să le duc numele în întreaga lume!

Chiar înainte să mergem la culcare…șoc! Jumătate din talpa bocancilor noștri de altitudine, singurii bocanci pe care îi aveam de altfel, aici sus, era ruptă! (Într-o expediție cu bivuac nu îți permiți să îți iei niște bocanci mai lejeri. Explicația e simplă : fiecare lucru trebuie cărat, fiecare kilogram isi face simtita prezent și fiecare efort în plus îți diminuează șansele de a ajunge pe vârf . ) Norocul nostru, psihic, a fost faptul că tata a avut la el un mini kit de reparație și am improvizat cum am putut. De ce psihic? Deoarece nu a tinut prea mult! Ceasul arăta 18:00. La miezul nopții, aveam să plecăm spre vârf. M-am întins în cort și m-am culcusit bine de tot în sacul de dormit. La miezul nopții aveam să plecăm spre vârf. Talpa bocancilor noștri se rupsese. Putea să fie o mare piedică. De fapt, am fi putut chiar să nu ajungem acolo, sus, din cauza asta! …cam acestea au fost gândurile care m-au bântuit pentru câteva minute. Asta până când am respirat adânc și mi-am spus că totul va fi bine. Încet-încet, Moș Ene a început să își facă simțită prezența și alarma m-a trezit la ora 23:00. Am îmbrăcat echipamentul, mi-am pus ultimele lucruri în rucsac, am mâncat câte ceva și peste o oră, cu hamul, casca și coltari în picioare, am pornit. Tocmai imi venise în minte o povestioară tare amuzantă. Un ecuadorian, știind despre Vlad Țepeș și bătăliile lui îndârjite contra turcilor, ne-a întrebat care era strigătul de luptă al românilor. Răspunsul tatei a fost : „Vamos a la playa! „. Septembrie 2017. Munții Anzi. Expediția spre vf Chimborazo. Iar mie îmi rasunau cuvintele : vamos a la playa! Ironic, nu-i așa? : )))
Prima parte a urcării a fost o traversare a unui amestec de grohotiș și zăpadă. Dacă nu aș fi știut cum să calc, dacă nu aș fi fost atentă, sau dacă aș fi folosit pentru prima oară coltarii…tare urât ar fi fost! Dar experienta si-a spus cuvantul! După partea aceasta amestecată a urmat o pantă formată doar din zăpadă. Probabil cea mai lungă și înclinată pantă pe care am urcat vreodată, iar ghidul nostru nu a prea fost de mare folos, alegând să urcăm aproape direct, când cea mai bună variantă ar fi fost să facem zig-zag-uri de-a lungul întregului urcuș. Am mai citit articole unde turiștii sau alpiniștii povestesc de incompetența ghizilor, dar eram pe terenul lui, așa că nu prea puteam să îi luăm hățurile din mâini și să preluăm conducerea. Tot ce puteam face era să îl dirijez, mai subtil..și să îl conving să mergem mai încet (pole-pole ziceau cei de pe Kilimanjaro), să facem pauze și să meargă în ritmul nostru. Era 2, 3 noaptea deja, și tot ceea ce puteam vedea la lumina frontalei era înzăpezita și înclinata pantă pe care o urcam. La ora 05:30, când a început să se lumineze, județul Hunedoara a ajuns pe vârf, la peste 6000m altitudine!!!  „Se spune că elevii sunt uneori cu capul în nori, însă Alexandra este așa de-a dreptul! ” spunea fostul meu diriginte. 🙂  Tot ceea ce se putea vedea în mod clar, era vestitul Cotopaxi, un uriaș ce se ridica din neant. Aici sus, era tare frig! Temperaturile scăzute nu îți permiteau să renunți la manușă mai mult de câteva secunde, așa că …în ceea ce privește pozele, în cele câteva minute petrecute pe vârf, am mers pe varianta: „mai răruț, că-i mai drăguț!” Am avut noroc, însă, cu mănușile de puf Nahanny, pe care le folosim de ani de zile și care nu aveau nevoie de prea mult timp pentru a ne readuce confortul termic.

5 ore mai târziu, după o urcare în altitudine de 1000m, o coborâre de 1400m și o expediție cu o durată de 11 ore , am ajuns la refugiul Carrel, gata să ne urcăm în mașină și să ne relaxăm pentru câteva zile. În concluzie, cum a fost expediția Chimborazo 2017?! A naibii de grea! Bucuroși că am ajuns acolo, sus, am vrea să mulțumim, pentru sprijinul oferit , Consiliului Judetean Hunedoara, Grafica Plus,  Nahanny, ROConnect, Enotech, Scoala de Schi si Snowboard Straja, Complex Montana Straja, Facultatea de Geografie UBB Cluj si tuturor persoanele care au avut incredere in noi si ne-au incurajat! 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ