Ieri am avut o discuţie cu prietenul meu Steve în cârciuma satului în care locuiesc. Steve este un arhitect londonez care s-a stabilit în România şi trăieşte în Almaşu Sec, lângă Deva.

Îmi face plăcere să cred că avem multe în comun ţinând cont de faptul că amândoi am călătorit mult, am trăit în diferite ţări şi împărtăşim o viziune comună asupra vieţii.

Apreciez mult aceste conversaţii ale noastre, în engleză, în interiorul unei cârciumi mici de ţară dintr-un sat ascuns între dealuri şi înconjuraţi de vecini ce discută despre problemele lor cu recolta sau vitele. Este o chestie extraordinar de exotică pentru mine.

Steve  încerca să mă convingă despre necesitatea de a scrie mai mult despre ceea ce simt eu pe munte, despre trăirile pe care le am când urc acolo sus, însoţit de Alexandra. Şi că ar trebui să împărtăşesc aceste sentimente cu cititorii blogului nostru. Şi că ei, cititorii, ar aprecia să citească articole despre ceea ce se întîmplă cu adevărat acolo, despre tornada de gânduri care se zbate în capul meu. Cum îl consider pe Steve un tip înţelept şi cu o experienţă de viaţă mai mare ca a mea, m-am decis să îi urmez sfatul. Şi iată deci articolul.

Vara trecută am plecat cu Alexandra în Rusia cu scopul de a încerca să urcăm pe Elbrus, cel mai înalt vârf al Europei, urmându-ne dorinţa de a duce drapelul ţării pe toţi cei 7 vulcani din circuitul Seven Volcanoes.

De la bun început am fost extrem de preocupat de acest munte fantastic.

Chestia este că echipa noastră de fiică şi tată este sponsorizată de autorităţile locale ale oraşului şi judeţului nostru ca să ducem steagul cu însemnele noastre locale pe aceste vârfuri celebre ale planetei. Ceea ce este extraordinar, dar în acelaşi timp adaugă o responsabilitate  în plus pe umerii noştri.

De ce asta? Fiindcă ne sunt oferiţi nişte bani pentru a face ceva. Iar noi vrem să facem acel ceva. Avem o responsabilitate faţă de noi înşine pentru a rămîne oneşti faţă de cei ce au investit în noi.

Deci să ne întoarcem înapoi învinşi nu e chiar o opţiune pentru noi. Ca să o spun altfel, după cum îi spun mereu Alexandrei care joacă în echipa liceului la basket, -poţi să pierzi un meci dar când vii acasă trebuie să ştii că ai dat totul pe teren. Că ţi-ai făcut datoria faţă de echipă şi de tine însuţi.

Ştiam de asemenea că Elbrus e un munte plin de capcane. Sunt multe crevase, vremea e foarte schimbătoare, cu vânturi puternice şi căderi bruşte de temperatură. În plus faţă de asta urma să urcăm ca parte a unei echipe formată pe internet, ceea ce înseamnă că nu cunoşteam nimic despre coechipierii noştii.

De cite ori plecăm spre  o nouă destinaţie încercăm să fim cât mai informaţi despre ţara în care mergem şi despre muntele pe care urmează să îl urcăm. Deci aveam temele făcute şi ştiam la ce să ne aşteptăm. Ca atare, eram îngrijorat…

Am călătorit 4 zile cu trenul, străbătând România, Republica Moldova, Ucraina şi în final Rusia, mergând în jurul Mării Negre şi a Mării Azov.

De data asta nu mai puteam să spunem că suntem primii din tribul nostru care ajungem acolo fiindcă mama mea vizitase Rusia deja înaintea noastră la fel ca şi bunicul care fusese acolo într-o vizită oferită de Armata Regală Română. Ironic.

Ce experienţă fantastică să mergi în fostul spaţiu sovietic. O altă lume. O altă planetă.

O lume în care dintr-o dată limba engleză nu mai putea să ne ajute. Aici se vorbeşte rusa. E spaţiul limbii ruse. Fascinant.

De îndată ce am ajuns la celebrul refugiu la Butoaie, într-o minunată zi de vară, am început pregătirile pentru ascensiune.  Vremea era fantastică iar buletinul meteo prevedea că va rămâne aşa pentru încă două zile. Ne-am hotărât deci să facem totul ca la carte, începând cu ascensiunea de aclimatizare, cu o grămadă de apă băută şi mişcîndu-ne  încet în timp ce inspiram aerul pur al Caucazului.

 Nu aveam cum să ghicesc că lucrurile aveau să se schimbe radical foarte curând.

M-am relaxat deci un pic în timp  ce îmi vedeam de treabă pregătind masa şi bucurându-mă de soare. La un moment dat i-am spus Alexandrei să meargă în bucătăria refugiului  să fiarbă apa. Încerc tot timpul să o pun pe Alex să se descurce în tot felul de situaţii. Ea ştie că nu are nici o şansă să se eschiveze şi ca atare trebuie să meargă să scoată bani din bancă vorbind o altă limbă, să ceară informaţii la un ghişeu şi aşa mai departe.

Constat însă la un moment dat că întîrzie prea mult şi mă duc după ea să văd ce face. Când colo fata mea se bucura de ospitalitea rusească cea mai pură. Nu numai că îi dăduseră apă din rezerva lor, dar îi mai puseseră în faţă şi o strachină de delicioasă ciorbă rusească. Şi – dânsul e tata- tata, spun ruşii, vrei şi tu o ciorbă? Cum să nu. Mulţumesc, tovarăşi! Mi-am schimbat mult percepţia pe care o aveam despre ruşi şi mă bucur că am avut ocazia de a cunoaşte un pic acest popor misterios.

Ne-am dus la culcare sperănd să prindem câteva ore de somn. Plecarea era stabilită pentru ora 2 noaptea.  Această perioadă de timp, când încerc să dorm un pic înaintea plecării spre vârf, a fost întodeauna una plină de anxietăţi pentru mine. Capul îmi bîzîie de gânduri şi îngrijorări.

Cum o să fie? Ai grijă de ea. Fii atent! Totul va fi bine!? Ai grijă de ea!!!  Ajută-mă Doamne.

E extraordinar ceea ce facem, ştii?  Mergem acolo, vedem o ţară nouă, urcăm un nou munte, dar sunt tată. Şi trebuie să o duc pe Alex înapoi la mamă-sa aşa cum am luat-o. Adică zâmbitoare şi sănătoasă.

Soţia mea e extrem de înţelegătoare şi tolerantă. Ea e creierul, eminenţa cenuşie din spatele nostru şi am un noroc fantastic cu faptul că m-a sprijinit  în toate. Are de asemenea o mare încredere în judecata mea şi ştie că nu o să ne pun fata în primejdie niciodată. Şi nu vreau să o dezamăgesc.

În acelaşi timp însă ne-am antrenat atât de mult, am cheltuit atâta timp încercând să găsim banii pentru expediţie şi punând cap la cap toată multitudinea de lucruri pe care aceasta le comportă. Şi nu vreau nici să-i dezamăgesc pe cei care ne-au susţinut în ţară, pe cei care au făcut posibil acest vis, de a urca acolo sus.

 Merg deci pe o sfoară întinsă aici. Cât de mult pot să avansez?   Alex e deprimată din cauza oboselii extreme sau are doar o mică cădere, uşor de reparat cu o ciocolată şi o vorbă bună?

Niciodată nu mi-am forţat fata să facă ceva. Suntem o echipă şi ne susţinem reciproc. Şi vrea la fel de mult ca mine să ajungă acolo sus. Dar în final eu sunt responsabil de ce se întâmplă. Şi trebuie să-mi păstrez mintea echilibrată şi rece.  Cred că ar trebui să dorm un pic. Totul va fi bine. Ai grijă de ea.

E timpul să ne trezim. Adrenalina zburdă prin venele mele. Nu ne ia mult să fim gata. Rucsacii erau deja pregătiţi. Ne luăm doar colţarii şi frontalele şi pornim

 Ca întodeauna am un sentiment de irealitate. În final plecăm să facem ceea pentru ce am venit aici. Ai grijă de ea! Fii atent! Ai grijă.

“Alexandra, e totul în regulă?”  “Da, tati.”

“Ai luat totul?”         “Da, tati.

Şi  lungul marş începe. În regim de broască ţestoasă. Pe măsură ce înaintăm grupul nostru începe să se întindă tot mai mult. Clar de tot nu avem acelaşi ritm. Vremea începe de asemenea să se strice. Nu e chiar un început de vis. Mergem înainte.

Două ore mai tîrziu avansăm în plină furtună de zapadă. Am rămas doar eu şi Alex. Restul grupului e mult în spate. I-am tot aşteptat dar la un moment dat ne-am decis să continuăm singuri. Drumul e bine marcat de ghizii ruşi şi trebuie să avem mare grijă să nu îl pierdem. Panta devine tot mai abruptă iar cărarea merge direct în sus. Încep să înţeleg expresia „Înainte ca ruşii!” Mergem înainte!

O ceaţă groasă s-a lipit de munte. De abia ne vedem bocancii  în timp ce ne tîrâm în sus.Pe moment suntem în regulă dar mă tot întreb ce să fac. Mergem din steguleţ în steguleţ. Din marcaj în marcaj. Aşteptând de fiecare dată ca ceaţa să se dilueze un pic ca să mergem mai departe către următorul marcaj

În timp ce urcăm din greu întîlnim grupuri de alpinişti cu ghizi ce se retrag din munte.Par fantome ce bântuie muntele, cum apar din neant şi se apropie de  noi.

 “Go back”, ne spun. “O să muriţi”, spun ei.

Nu prea cred că o să murim dar vorbele lor îmi aruncă moralul sub nivelul mării. Vântul urlă în jurul nostru. Suntem mai departe pe rută, obosiţi dar în stare bună. Mă simt sfâşiat pe dinăuntru de propriile mele gânduri. Cât oare să mai avansăm? O tot întreb pe Alex cum se simte. E OK dar suntem înconjuraţi de ceaţă şi zăpadă aruncată în toate direcţiile de un vînt nebun. Avansăm în salturi. Alex aşteaptă lîngă un jalon în timp ce eu avansez încercând să văd ceva în faţă. Când nu mă mai vede zbiară cât poate ca să mă opresc. Deci mă opresc şi încerc să penetrez ceaţa groasă din faţa mea… Iată semnul. Avansăm din nou. Hai fetiţă!

 Întâlnim un alt grup care renunţă la ascesniune şi se retrag: “Go back, you will die.” Chestia asta mă ajută grozav.

Mă tot uit la Alex să văd dacă e bine. Ceaţa devine tot mai groasă. Furtuna e tot mai nebună. În sfârşit şaua. De aici ar mai fi cam 2 ore de urcat dar ne oprim să ne reconsiderăm opţiunile. Suntem total singuri şi capul meu e pe cale să explodeze. Aceeaşi întrebare: Continuăm sau ne oprim? Suntem bine antrenaţi şi am constatat de multe ori că limitele noastre se întind destul de mult dar suntem singuri. Ce facem dacă se întâmplă ceva? Mă uit la Alexandra. E o mică temerară, dar trebuie să evaluez situaţia la rece. Din nou întrebarea. Şi din nou.

Să te retragi e uşor. Dar unde e limita? Sau poate muntele nu ne vrea astăzi. Deci, Alex, ce facem?” Suntem singuri, în imensitatea munţilor Caucaz.

„Ne întoarcem. E prea riscant.” Dar vârful e atît de aproape. „E prea riscant. Ne întoarcem.”

Sunt furios de frustrare iar Alex are lacrimi în ochi. Dar e prea riscant. Continuăm să coborâm timp de o oră când, dintr-odată ne întîlnim cu trei colegi din echipa iniţială ce continuă să avanseze. Încet, foarte încet, dar în sus. Ne spun că sunt hotărîţi să urce pe vârf. Astăzi.

Mă consult din nou cu Alex. Un grup de 5 e diferit de un grup de 2. Ne hotărâm să încercăm din nou. Şi iată-ne din nou trudind în sus, în mijlocul furtunii şi fără să vedem nimic altceva decât marele alb. Deci întrebaţi-mă cum arată Rusia vazută de pe Elbrus. Nu am nici o idee. Albă!!!

Înapoi în şa realizăm că vremea s-a stricat şi mai tare. Doi dintre noi, fetele, decid să se întoarcă. Un alt coleg  ne spune că el vrea să atace vîrful. Mă uit la el, mă uit la Alexandra. Trei nu e un număr bun. Alex spune : “Tati, nu e azi ziua, hai să încercăm mâine”

Sunt de acord. Una din cele mai grele decizii pe care a trebuit să le iau vreodată. Suntem aici, vîrful e acolo. Prea riscant. Furtuna din mine creşte în intensitate şi e mai aspră decît cea de afară.

Îi spun colegului că noi ne retragem dar el insistă să plece de unul singur. Îi spun de ce nu ar fi un lucru recomandabil. Munte necunoscut, furtună de zăpadă, ceaţă, singur, noapte, nu te du. Dispare în ceaţă. Cum o vrea Dumnezeu.

Plecăm în jos din nou şi din nou o văd pe Alexandra plângând de frustare. Eu mestec cenuşă. O să fim capabili să ne întoarcem? Nu ştiu. Sunt atît de obosit. Parcă am pietre în rucsac şi mă arde sufletul. Atâta efort degeaba. Mă simt gol pe dinăuntru.

6 ore mai tîrziu suntem înapoi la Butoaie. Uzi learcă şi îngheţaţi. Parcă nici să vorbim nu mai putem. Încercăm să ne uscăm hainele şi să mâncăm ceva. E primul nostrum eşec până acum şi amândoi suntem goliţi de energie şi lumină. Acum avem şi grija colegului rămas pe munte. Alexandra citeşte din cartea ei de rugăciuni. Se roagă la Dumnezeu să ne ajute prietenul. Soţia lui se alătură fetei mele. Se roagă împreună.

Am anunţat salvatorii ruşi dar, dar…. Zac în pat, uitându-mă la Alex care a adormit complet epuizată. Nu ştiu dacă o să avem forţa să atacăm din nou mîine. Nu simt în mine forţa mentală necesară ci dimpotrivă, doar un gol imens. Şi ce facem cu colegul rămas pe munte? Ce facem dacă moare sau trebuie să-l ducem la spital? Am senzaţia că mă uit la un joc de Tetris. Şi sunt atât de obosit. Zac în pat, încercând să nu mă întind ca să nu fac crampe, pustiit şi plin de întrebări şi incertitudini. Mă rog şi eu pentru călăuzire. Şi pentru cel rămas pe munte. Afară, soţia colegului nostru plânge. Am încercat să o consolez o vreme, dar acum nu mai pot. Blestemat munte. Ajută-mă Doamne. Adorm şi simt cum mă scufund în întuneric.

Când mă trezesc a doua zi, devreme, simt în mine hotărîre. Determinare. Acum ştiu că totul va fi bine. Când ies afară vin veşti despre omul nostru lipsă. Găsit şi recuperat sănătos, spun ruşii. Încep să respire mai în voie.

Piesele jocului de Tetris incep să se aşeze  la locul lor. Imediat ce partenerul nostru e înapoi mă apuc să caut un alt grup pentru o nouă încercare în timp ce Alexandra pregăteşte masa. Găsesc din fericire un grup de alpinişti români care aceptă să urcăm cu ei, împreună cu doi englezi şi un brazilian. Cum am învăţat o lecţie aspră ieri privind diferenţa de altitudine de 2000m ne decidem să facem şi noi ca ceilalţi şi să închiriem un ratrack pînă la Stâncile lui Pastuckhov. Şi de asemenea să atacăm la miezul nopţii ca să avem mai mult timp. Sperăm să avem parte de un pic de vreme bună, căci noaptea timpul părea mai stabil.

Nu. Din păcate nu. De îndată ce plecăm cu ratrackul începe ninsoarea. 9 alpinişti înfriguraţi şi ghemuiţi unul în altul.  Apoi vântul şi  10 minute mai târziu iată-ne înapoi în binecunoscuta furtună de zăpadă. Încă o dată sentimentul de irealitate mă copleşeşte în timp ce mă uit la companionii mei şi tot echipamentul acela pe podea, învăluiţi în  ninsoare şi urlând unii la alţii ca să ne auzim peste vuietul vântului.

Curând atingem punctual unde trebuie să coborâm şi unde ne întîlnim cu alt grup internaţional, condus de ghida Anna, ce aştepta după prietenii noştri englezi. Anna ne impune să aşteptăm pînă primeşte OK de plecare de la tabăra de bază. Mai sus pe munte începe să fulgere. Aşteptăm în timp ce tensiunea creşte în mine exponenţial. Ce fac dacă noii mei parteneri nu mai vor să continue în aceste condiţii? Ce fac? Mergem înapoi sau încercăm singuri?

În sfîrşit grupul meu de români decide să plece. Mai respir şi eu un pic. Muntele ăsta parcă nu vrea să ne lase. Furtuna creşte în intensitate.

Ceaţa parcă s-a îndesit şi ea. Ajungem în şa şi continuăm.

Alexandra face faţă cu brio şi zîmbeşte aşa cum a învăţat-o tata ei să facă în orice situaţie. Oricât de grea.

Trebuie să conducem grupul pe rând, căci zăpada e adâncă şi mersul extrem de anevoios. De fiecare dată când grupul nostru de adopţie se opreşte tremur de frică ca nu cumva să se decidă că trebuie să se întoarcă. Ei sunt separaţi de noi şi au propriile lor reguli. Iar dacă se intorc, noi ce facem? Dar ei merg înainte. Ne apropiem tot mai mult. Trece încă o oră. Dintrodată îl aud pe unul din băieţi zicând că el şi prietena lui se întorc.

Asta e, îmi zic. Dacă se sparge grupul vor pleca şi ceilalţi. Şi suntem atât de aproape.

Dar nu,  continuăm. A doua oră trece şi încep să simt gustul victoriei. Acum am convingerea că vom reuşi.

Încep să zbier ca un nebun către Alexandra, care se luptă 10 metri mai jos de mine. „Hai tătucă, hai că poţi. Hai Alexandra!”   Lacrimi mari mi se preling pe obraz.

Ajungem în vârf. Trebuie să fac fotografia dar bateriile sunt îngheţate iar colegii mei se întorc deja. Urlu către ei: „Am nevoie de fotografie!!!” Degeaba, ei continuă retragerea. Urlu din nou. Degeaba. Nu pot să spun nimic. Ei sunt grup separat si-au făcut treaba şi fata din grup e  epuizată. Nu vor decât să ajungă rapid la refugiu. Dar ce fac eu?  Stau aici să fac cumva aparatul să  meargă şi fac poza de vârf? Rămân singur cu Alexandra la 5600 m în mijlocul furtunii de zăpadă sau mă întorc cu ei?  La naiba,  am  înregistrarea GPS, asta e, ne întoarcem!!!

Cam asta e povestea. Mi-au trebuit zile ca să mă recuperez. Nici un alt munte nu m-a încercat atât de mult ca Elbrus. Complexul de emoţii pe care l-am simţit a fost atât de devastator încât m-a golit pur şi simplu. Am avut nevoie de 2 zile de pauză ca să simt că revin la viaţă.

Şi sunt atât de mândru de Alexandra. A fost extraordinară. Şi m-a impresionat nu prin faptul că nu i-a fost frică ci prin modul în care şi-a gestionat frica.

Doamne mulţumescu-Ţi!

Dan Marcu

LĂSAȚI UN MESAJ