Marți, 3 decembrie
După câteva zile petrecute în țara papuașilor, am   plecat în sfârșit pe munte. Spre vârful Giluwe, cel mai înalt vulcan al Oceaniei și al Australiei. Am pornit cu tot satul după noi. Nimic nou. Ne-am  obișnuit   deja.  Oamenii de-aici sunt atât de curioși, prietenoși, dornici să ne cunoască, încât chiar ne urmează peste tot. Noi (noi toți) am urmat drumul care duce în satul Kiripia și după un timp, am luat o cărăruie care șerpuia printre dealurile ierboase ale țării.  Papuașii au venit cu noi până în  locul în care chiar am început urcușul, ne-au privit, ne-au făcut cu mâna, și chiar dacă noi plecasem de minute bune, ei nu se clinteau din loc. Așteptau să dispărem cu totul și doar atunci plecau fiecare către căși.  Noi am mai mers vreo 20 de minute și apoi am intrat în jungla muntelui Giluwe. Era cât de cât o cărare, dar tot trebuia să ne croim drumul.  Cu ce? Cu macetele! ”Bush knives”, cum le spuneau băieții.
Urcușul prin junglă era foarte lung și parcă nu vroia nicicum să se sfârșească. Urcam, coboram, iar urcam și iar coboram, iar asta se petrecea la nesfârșit.

Pământul era ud și alunecos iar când aveam nevoie de o pauză nu puteam poposi prea mult. Ne invadau țânțarii. Copacii erau care de care mai ciudați. Mai înalți, mai culcați, mai colorați, mai atârna din când în când o liană pe lângă noi și parcă mă așteptam în orice secundă să-l văd pe Tarzan sărind din junglă. Fiecare își avea locul și totul părea să se potrivească perfect.

    Noi aveam 12 flăcăi cu noi. De ce  12? Doispe-au venit! N-am cerut atâția, dar cel care trebuia să vină cu noi pe munte a spus că nu mai poate veni decât peste câteva zile. Acest ”peste câteva zile” era prea târziu pentru noi așa că i-am spus că vom vorbi cu ceva băieți de pe aici și că ne descurcăm noi cumva, dar el a zis că vrea să fim în siguranță și, ca nu cumva să intervină negativ un alt trib, ne-a ales 12 băieți care să ne însoțească până pe vârf.
Băieții erau obișnuiți cu jungla și cu viața la altitudine, ei trăind la vreo 2000 m(cel puțin), iar noi trăind pe la 200, și astfel mergeau cât de repede puteau. S-au oferit de la bun început să ne care rucsacii dar am refuzat pe moment, fără să ne dăm seama c-o vor ține în ritmul acela tot drumul. Nu am făcut aclimatizare și am pornit prea din scurt la acea altitudine. Mi se făcuse rău. Foarte rău.                                                                                                                   Încercam să respir adânc, să mă calmez, să mai beau puțină apă, dar tot la fel de rău îmi era și oricât de antrenată aș fi fost, oricum ar fi trebuit să dau rucsacul băieților…la cum mă simțeam! Așă că de la jumătatea drumului, ei sunt cei care mi-au cărat rucsacul și le mulțumesc enorm pentru asta.

Mi-a fost mult mai ușor și am început încet-încet să-mi recapăt forțele. Am mai mers ce-am mers, am ieșit în final din junglă, în ceva ce părea un fel de gol alpin și-am făcut o mică pauză. Mă simțeam puțin mai bine acum. Dar tot îmi era rău. Trebuia să fiu optimistă. Eu sunt întotdeauna optimistă. Totul e bine. Totul va fi bine. Mă ridic și pornesc din nou. Ajungem aproape de creastă și coborâm 10 minute până la peștera unde aveau băieții să petreacă noaptea. Punem cortul, aranjăm folile de supraviețuire care țin locul izolilurilor , nemaiavând loc să le luăm, iar la sfârșit punem sacii de dormit și rucsacii, sub privirile uimite ale băieților care nu cred că mai văzuseră așa ceva. De 9 ore nu mâncasem decât o farfurie de orez și câteva ciocolăți. Îmi auzeam mațele urlând, îmi simțeam burta cum se strângea și parcă se încolăcea în propriul meu corp și de-abia așteptam să mâncăm! Tata mi-a spus că vrea să ne întindem puțin și apoi să mâncam, dar n-am realizat că pentru el, a se întinde puțin înseamnă a dormi toată noaptea! Așa că am dormit. Sau cel puțin am încercat.

M-a trezit când era încă intuneric afară și mi-a spus c-ar trebui să ne trezim să mâncăm. Puteam auzi urletele băieților care făcuseră focul în peșteră și se distrau de minune:urlau, cântau, povesteau, ieșeau afară din peșteră pentru câteva minute, urlând și apoi intrau înapoi, urlând la fel de tare. Nu m-a deranjat absolut deloc! Mi se părea atât de exotic!

Eram în Papua Noua Guinee, în mijlocul muntelui, cu tata și 12 localnici care urlau într-o peșteră. Mâncam fusili la 3 noaptea și ascultam sunetele ciudate ale băieților.
Peste câteva minute reușesc să adorm din nou. Dar nu pentru mult timp. La 5 dimineața ne-am trezit din nou, am strâns toate lucrurile și am plecat spre vârf.

 

LĂSAȚI UN MESAJ