Salut, sunt Alexandra și am ajuns cu povestea pe aeroportul din Teheran. Ieşim printre ultimii din avion (da, a trebuit să ne aranjăm voalul şi hainele, încă nu suntem obişnuite), trecem incredibil de ușor de controlul pașapoartelor și al bagajelor și ne trezim încărcați cu 3 rucsaci mari și grei și cu bagajele de mână, neştiind încotro să o luăm. Din fericire gazda noastră din Teheran este în aeroport și o strigă pe mama. Tata întreabă mirat:”Cine te strigă?”, de parcă putea să fie altcineva decât doamna M. Ne știm de pe internet, dar suntem singurii cu rucsaci şi îmbrăcaţi ca Moş Crăciun, deci ne recunoaşte de îndată. 

Înghesuim toate bagajele în mașină, ne strecurăm și noi cu greu și pornim spre casa dânsei din Teheran. Aici îl cunoaștem și pe soțul doamnei M., care a locuit câțiva ani în România și vorbește încă bine românește.                                                       

După ce mâncăm (Yummy-Yummy, e bună mîncarea iraniană), mergem la Ambasada României din Teheran. Ne întâlnim cu domnul consul Cătălin Albu care ne primește ca pe niște oaspeți de seamă și  ne dă o mulțime de sfaturi. De la Ambasadă mergem să schimbăm banii și să cumpărăm cartela telefonică. Teheranul e uriaș, iar circulația rutieră este de nedescris. Cei care se plâng de traficul din București sigur nu au ajuns în Teheran.

După o odihna binemeritată, seara mergem să vizităm turnul Azadi, simbolul Teheranului și să vedem oraşul noaptea. Turnul,  inaugurat în anul 1971 la comemorarea a  2500 de ani de la formarea Imperiului Persan, s-a numit inițial Shahyad Tower (Memorialul Șahului) și a primit numele de Azadi (Libertate) după Revoluția Islamică din 1979. Turnul Azadi, cu o înălțime de 50 m și construit din 8000 de blocuri de marmură albă, este impresionant ziua și fascinant noaptea, când are loc un feeric spectacol de lumini.

Nu mi-a plăcut în schimb să traversez strada în apropierea turnului, veneau într-una maşini, dar  gazda noastră ne-a spus că în Teheran maşinile nu opresc la trecerea de pietoni dar fac tot ce le stă în putinţă să te ferească. Aşa că am îndrăznit să trecem, altfel dormeam pe o banca lîngă turnul Azadi şi din fericire ne-au „ratat” toate maşinile.

Mergem relativ devreme la culcare, pentru că dimineața plecăm spre Damavand cu o mașină închiriată.Nu, nu am dormit în curte, acolo doar am aţipit.

Sună alarma…BRR, BRR, TREZIREA! Ne trezim, ne îmbrăcăm si plecăm la drum cu doi rucsaci mari în portbagaj și altul mare în   brațe.Aşa ne trebuie, în loc să mergem la mare, noi batem munţii. Păi de ce îi batem? Fiindcă ne place, na!

Noi întrebăm dacă suntem pe Haraz Road, care leagă capitala de nordul Iranului şi Marea Caspică şi trece prin satul Polour, de la baza muntelui, dar şoferiţa noastră, o domnişoară iraniancă simpatică foc ne spune că e Damavand Road şi că ştie drumul, că a mai fost. Important este că după vreo 2 ore şi jumătate de la plecarea din Teheran, ajungem în satul Polour şi tata răsuflă uşurat când vede statuia alpinistului care indică drumul – o ştia de pe internet, desigur. Facem poze la statuie, ca toată lumea care ajunge prin zonă.

Nu am văzut hostelul din satul Polour, dar am înţeles că sunt condiţii decente de cazare, iar tarifele sunt de asemenea decente. Continuăm să mergem cu maşina, vreo 12 km pe asfalt şi 7 km drum de ţară. Oprim să facem  poze şi după 40 de minute de mers cu maşina vedem moscheea de la Goosfand  Sara, sau tabăra de bază, cum mai e numită. Mergem pe jos ultimul km până la moschee, pentru că drumul devine foarte rău. Nu facem tabăra aici pentru că suntem presaţi de timp, deci  nu facem o aclimatizare cum scrie la carte şi continuăm să urcăm spre refugiul Bargah Sevom, unde este ultima tabără pentru ascensiunea Damavandului pe ruta sudică.

Urcăm și tot urcăm, dar urcușul nu se mai termină!  La o oră înainte de a ajunge la refugiu  se pornește o ploaie cu stropi uriaşi iar apoi grindină, așa că sunt forțată să mă opresc și să-mi îmbrac suprapantalonii.                                              Continui urcarea…ploua din ce în ce mai tare și devenea din ce în ce mai rece. Temperatura, de la 25 de grade, scăzuse brusc. Îmi îngheață mâinile. Încerc să mi le încălzesc dar degeaba. Îmi iau mănușile. Reușesc să îmi dezgheț mâinile dar îmi îngheață la scurt timp.

La un moment dat observăm un steag iranian fluturând în vânt….Dă Doamne să fie acolo refugiul. Mai urcăm 10 minute și apare tabăra în orizont. Întrăm în refugiul cel vechi care este complet gol. Nimeni, aveam să descoperim mai târziu că toată lumea era îm motelul cel nou, unde sunt condiţii bune de cazare. Dar acolo costă, pe când cazarea la refugiu este pe gratis.  De îndată ce am intrat în refugiu nu am mai stat pe gânduri. Am deschis rucsacul și am scos toate hainele uscate pe care le aveam. M-am îmbrăcat rapid cu puloverul, geaca de puf și cele 2 perechi de pantaloni pe care le aveam, timp în care tata o învelea pe mama în sacul de dormit.

Am scos hainele la uscat, am pus cortul în refugiu, pentru a fi mai feriți de vânt și de frig iar apoi am încercat să ne încălzim. Mai un ceai, mai o mâncare caldă și iese frigul din noi.

Mergem la refugiul cel nou unde întâlnim câteva grupuri de alpiniști și 2-3 ghizi.   După ce povestim cu cei de-acolo, unul dintre ghizii iranieni ne-a invitat să atacăm vârful împreună cu el și grupul lui, a doua zi la ora 5 dimineața. A spus din start „no responsability” şi noi am acceptat cu multă bucurie. Chiar dacă aveam traseul pe GPS, e mare lucru să urmezi un grup condus de un ghid localnic.

Doamne ajută-ne!   

Urmează Ep. 4: Urcare pe vârful Damavand sau Ziua când am fost cea mai înaltă fată din Asia.

LĂSAȚI UN MESAJ