And so it begins… Iata ca a venit si timpul pentru marea excursie in Rusia.

Patru zile cu trenul, pare de neimaginat. Si bineinteles ca excursia noastra incepe cu o aventura: eram in gara,  pe cale sa ne urcam in trenul Deva-Iasi, cand dintr-o data aud o voce cunoscuta care venea din spatele meu. Era mama care ne spunea ca nu i-am dat cheile de la masina si de la casa. Eu am bufnit in ras, in timp ce tata saracu le cauta peste tot.

Ajungem in tren, cuseta numarul 23, tin minte si acum. O cuseta micuta pentru 6 persoane cat trebuia sa fim, mai ales ca doua aveau rucsaci mari de 20 si 30 de kile.

Am inceput cu greu, trebuind sa indesam efectiv rucsacii, dupa care ne-am asezat la locurile noastre. Langa noi se afla un cuplu mai in varsta care parea sa fie interesat  unde mergem cu acei rucsaci, asa ca am povestit cateva ore cu ei pana cand s-a lasat seara si am decis sa ne culcam. Am dormit bine pana  la un moment dat cand m-am trezit si nu mai puteam adormi.

Ne intalnim cu restul in gara, facem cunostinta, mai petrecem ceva timp pe acolo, in frumoasa gara Iasi vopsita ca domul din Venetia, pana cand vine trenul si pornim din nou, de data asta spre Rostov pe Don. Trecem granitele, iar prima mea intalnire cu o rusoaica va fi memorabila. O doamna mai in varsta vine in vagonul nostru, unde in acel moment  eram doar eu si incepe sa imi spuna ceva in rusa cu un entuziasm fantastic. Neintelegand ce spune, am dat in semn ca da, iar doamna, fericita , vine la noi in compartiment si isi pune bagajele jos. Atunci am inteles de fapt ce vroia: credea ca mai este loc in cuseta noastra si era foarte bucuroasa de acest fapt. I-a luat ceva timp sa inteleaga ce-i spuneam eu, faptul ca nu mai era loc la noi la noi in compartiment, dar a inteles.

Elbrus 024Am inceput drumul bine: unul din baietii din grup s-a uitat la lista cu localitati prin care va trebui sa trecem cu mare interes, dupa care s-a uitat la noi si a spus: – Voi va dati seama cat avem de baut?!

Am ajuns in Republica Moldova si acum admiram niste peisaje superbe.  Suntem in Republica Moldova in drum spre Rostov, Elbrus, …inca nu-mi vine sa cred!



Granita Ukraina-Rusia

Dupa un somn bustean…eh, merit si eu o ciocolata calda, nu? Bucuroasa de faptul ca stiam ca avem , am inceput sa o caut. Bineinteles ca nu era niciunde, asa ca nes frate pentru toti!

Dupa o lunga dezbatere, am decis sa in intrebam pe conductor cand pleaca trenul de la Rostov la Iasi. Unul dintre noi s-a dus la conductor cu dictionarul in mana, in timp ce alti trei dintre noi (eu inclusa, bineinteles) ii ‘spionam’. Dupa o lunga conversatie in care conductorul nu a inteles nimic, ne-a spus foarte clar ca el ‘gavaris ruski’, doar ruski, asa ca noi ce sa-i spunem decat –Niet ruski, niet!

Am avut noroc ca la noi in compartiment era un baiat care vorbea bine engleza si asa ne-am putut intelege cu conductorul.

Mai tarziu am zis ca ar fi bine sa mergem sa la conductor sa il rugam sa mai opreasca aerul conditionat ca era deja mult prea mare curentul. Asa ca a mers unul dintre noi cu dictionarul in mana si ia spus mai putin, apoi a inceput sa intoarca paginile pentru a gasi celalalt cuvant, sub privirea mirata a conductorului, pana ce am gasit cuvantul aer, mai putin aer. Ce bine ca de data aceasta a inteles si a oprit aerul conditionat!



Rostov pe Don

La cinci dimineata, deschide conductorul usa si striga cu o voce ferma :-Rostov! Ma trezesc brusc si il aud si pe tata care spune acelasi nume al orasului de care vorbeam de mult timp. Eu ma ridic in fund si intreb: -Ce facem acolo? Tata se holbeaza o secunda la mine, neintelegand de ce ii pun o astfel de intrebare, dupa care isi vede de treaba gandindu-se ca nu are nici un rost sa imi raspunda la intrebare.

Ajungem in gara. Era doar ora cinci jumatate, nu aveam ce facem pana cand se deschideau magazinele prin oras, asa ca eu si tata ne-am pus izoprenele pe jos si ne-am culcat sub ochii uimiti ai unor rusi, iar pentru cateva ore dormim ca doi bebelusi. Mai aveam 6 ore de stat in gara , asa ca nu ne grabeam. Dupa ce am mancat, am mers in oras, si dupa muuulte incercari  am gasit o banca unde am putut schimba bani.

Ne-am intors la gara in timp si am luat trenul catre Mineralnye Vody de unde ne-a luat soferul de la Pilgrim. La hotel am ajuns la 2 noaptea si am ales sa nu ne cazam atunci fiindca daca ne-am fi cazat atunci, nu am mai fi beneficiat de niciun serviciu a doua zi. Asa ca, pe o ploaie puternica, noi puneam corturile. Am stat in ploaie pana la 3 noaptea povestind.



 Elbrus sat

Nu mi-am inchipuit niciodata ce bine e sa faci dus! Dupa 5 zile de calatorit cu trenul si dormit prin tren, un dus e lux.

Dupa dus ne-am petrecut ziua plimbandu-ne prin Teskol si valea Baxanului prin care trecea raul Baxan, un rau puternic format din apa ce se scurgea din ghetar. Maine pornim spre munte, Elbrus ne asteapta.

Sau cel putin noi asa speram. Acum sunt obosita  asa ca de abia astept o masa copioasa si un somn bun.



Plecam la 9 jumatate de la hotel si ajungem la telecabina. Caucazul din nou… munti impresionati… dar nu mai impresionati decat ‘hintuta’ in care trebuia sa mergi singur cu ditamai rucsacul in spate, dupa ce ai calatorit cu doua telecabine super moderne. Tata imi spunea sa am grija, sa nu cad, sa nu scap rucsacul, asa ca ma tineam bine. De abia puteam vedea ceva in fata din cauza rucsacului mare pe care il purtam in brate.

Am ajuns in final la Butoaie, unde asteptam ca administratorul sa ne cazeze. M-am dus la bucatarie ca sa fierb apa si sa pregatesc ceva de mancare, iar cei de acolo, cum au vazut ce vreau sa fac au fost foarte draguti, si mi-au turnat ei apa deja fiarta de la ei, mi-au dat sa mananc ciorba, m-au intrebat, in rusa bineinteles daca vreau si marar in ciorba. Cum nu intelegeam, mi-au aratat mararul, iar eu le-am spus : -In Romania, asta, marar.

Dupa o ora am reusit in final sa ne cazam si am plecat intr-o tura de aclimatizare.

Pole-pole, cum zic africanii.

Maine e ziua cea mare.

La 3 dimineata plecam spre varf. Dupa ce ma rog lui Dumnezeu, ma duc la culcare …cu multe ganduri pe cap.



Nu pot numi aceasta pagina varful pentru ca nu l-am facut.  Nu am putut ajunge pe varf din cauza vremii. Toate prognozele meteo pe care le-am vazut spuneau ca azi va fi vreme buna, soare, fara nici un pic de nori. Nu a fost deloc asa. Am plecat pe vreme buna, puteam vedea cerul si stelele, iar in doua ore vremea s-a schimbat: ceata ne napadea de peste tot, vantul batea.

Urcam o panta care nu se mai termina, parca ducea spre cer. La un moment dat, grupul nostru s-a tot rasfirat, unii au decis sa se intoarca din cauza unei dureri de burta, altii din cauza vremii, iar unii dintre ei au ramas mai in spate. Doar ca din cauza vremii nu-i puteam vedea. Trebuia sa fim atenti si la crevasele uriase care se cascau la picioarele noastre.

Cam asta  a fost inceputul furtunii…

Am ajuns in final in sa, la 5400 de metri, unde am intalnit cel putin 8 grupuri mari cu ghizi, care coborau zicandu-ne ca nu are rost sa incercam astazi, vremea e groaznica. ‘Go home’, ne spuneau unii, ‘O sa va pierdeti’, ne spuneau altii. Noi ramaseseram singuri. Nu stiam ce sa facem. Pe o asemenea vreme, pe un asemenea munte, nu puteam risca sa ramanem doar noi doi. Mancand cenusa, suparati si poate un pic dezamagiti pentru ca nu am reusit varful din cauza vremii, am decis sa coboram. Dupa vreo 30 de minute de coborare, ne-am intalnit cu cealalta parte a grupului nostru, care vroiau sa continue. Am zis atunci sa mai incercam o data, fiind si un grup acum, si mai ales ca noi tot speram sa gasim o fereastra in vreme, sa se refaca si sa fie precum o anuntasera prognozele. Asa ca am pornit din nou. De data aceasta, cand am ajuns in sa, vremea se inrautatise. Vantul batea si mai tare decat inainte. Cum doi dintre cei ce mai ramasesera in grup au decis sa coboare, eu si tata am purtat o mica discutie, in care s-a decis, de comun acord ca nu e azi ziua. Doar unul dintre noi a tinut sa urce pe varf. I-am spus sa nu mearga, era deja tarziu , ar fi trebuit sa coboare pe noapte, iar el era singur, orice se putea intampla. Dar in ciuda rugamintilor, si…avertizarilor noastre, el a continuat, iar noi am inceput coborarea. Acum ploua. Nu stiu exact ce fel de vreme era, parca se adunasera toate formele de vreme rea si acum misunau in jurul nostru.

Am ajuns inapoi la butoaie, unde ceilalti coechipieri ne asteptau cu o cana de ceai cald. Nu stiu daca eram eu prea obosita, sau imi era prea sete, dar ceaiul acela a fost cel mai bun pe care l-am baut pana atunci!

Ajunsesem cu bine la Butoaie, dar nu stiam ce sa facem , sa incercam inca o data? Daca da, cu cine? O parte din grupul nostru isi planificasera a doua incercare pentru noaptea aceasta, dar noi eram prea obositi pentru a urca cu ei.

Am avut noroc ca am gasit o echipa de romani, si am format un grup impreuna cu ei, cu un brazilian si alti doi englezi.



Cand m-am trezit, am aflat ca l-au gasit pe cel din grupul nostru la 6 dimineata, pe partea nordica a muntelui. A aparut rupt de oboseala si cu ochii umflati. Atunci ne-am dat seama ca am avut mare dreptate in ceea ce priveste decizia renuntarii.

Astazi este zi de odihna. La noapte plecam spre varf. Ma rog din tot sufletul sa reusim si sa ajungem inapoi cu bine.



De abia am reusit sa dorm in aceasta noapte. Eram stresata de ce avea sa urmeze: aceleasi penti fara de sfarsit. De data aceasta , nu mai aveam nicio speranta sa fie vreme buna. Am plecat direct pe ploaie, ninsoare, chiar si fulger. Noi eram impreuna cu cealalta echipa de romani, si cu alti 4 turisti ce platisera ghid. Cum ghidul lor a decis sa mai astepte, spunand ca trebuie sa ii astepte si pe ceilalti si ca vremea era prea rea momentan, noi, dupa ce am mai asteptat 10 minute, am decis sa pornim. Mai incet, mai repede, mai cu opriri, mai cu picioare sau maini inghetate, cu oboseala care ne atinsese, cu vantul care sufla de peste tot, noi continuam sa urcam.

Panta care fata trecuta nu se termina, acum parea mult mai scurta, fapt ce ne imbunatatea tuturor moralul. Era ceata si vant peste tot. Vantul batea din toate partile, atat de tare incat simteai ca in orice moment te poate lua pe sus.

Dupa inca o ora, am ajuns pe varf. Tata m-a luat in brate si mi-a spus ce mandru e de mine. Si eu eram. Si de mine, dar si de el. Din pacate nu ne-am putut imbucura indeajuns si conditiile groaznice de vreme ne-au oprit orice gand de a scoate steagul Romaniei. Restul grupului, ziceau ca pleaca, sa venim si noi, asa ca nu aveau ce sa facem. Nu puteam ramane acolo doar noi doi, pe furtuna de zapada, cu marele risc de a ne pierde.

Ce conteaza e ca am reusit! Muntele ne-a dat permisiunea sa-l urcam. Noi nu cucerim niciodata un munte, noi ii cerem dreptul de a pune piciorul pe el. Se pare ca de data aceasta, cu chiu, cu vai, ne-a lasat pana la urma. Doamne ajuta si multumesc!

Am inceput coborarea. Mergeam linistita, cand dintr-o  data il aud pe tata, care urla din cauza vantului ce de abia ii facea vocea auzita, spunandu-mi sa infig pioletul si coltarii. Nu intelegeam de ce, mie mi se parea perfect fezabil, nicio panta, nimic. Doar cand mi-am dat jos ochelarii, am inteles la ce se referea. Mergeam pe o panta foarta abrupta, iar eu nu-mi dadusem seama. Cum mi-a spus am inceput sa bag piciletul si coltarii. Pe cand ma chinuiam sa-i infig cat mai bine in zapada, am auzit iar ceva voce urland in spatele meu. Nu intelegeam de ce striga tata acum , cand eu chiar faceam bine ce faceam. M-am  intors catre el si am inteles. Fata din grup, o luase in jos. A avut noroc ca s-a oprit in cativa metrii, ca panta ce o coboram noi era lunga. Pas dupa pas, coboram incet incet. Eram cu totii rupti, si acest lucru se vedea bine.Dupa furtuna

Cand am ajuns la butoaie, am stat 10 minute sa ne recuperam, iar apoi am inceput impachetarea bagajului. Dupa ce ne-am luat la revedere, am luat telecabina si am mers la ‘Motan Cafe’, cum ii ziceam noi, unde eu si tata am mancat un pui georgian delicios. Nu aveau saslik, ca ne-ar fi placut sa incercam. Era ciudat totusi ca noi in Rusia, mancam pui Georgian.



Dimineata ne-am impachetat si am pornit spre Saklia, un camping aflat la 10 kilometrii de Terskol. Acolo am intalnit un grup de polonezi, dintre care unul cazuse intr-o crevasa de pe Elbrus si a reusit sa se salveze. Am decis sa mergem cu ei pe munte,  pe una dintre vaile din apropiere. A fost impresionat. Am vazut din nou acele forme de pietre pe care le-am vazut in Georgia, tot in Muntii Caucaz, niste munti spectaculosi.elbrus-august-2012-223

Cand ne-am intors, m-am dus la dus. Dau drumul la apa calda, da ce sa curga apa calda? Niciun strop. M-am intors la cort, unde a aparut si tata de undeva( nu stiu de unde) si m-a intrebat ce fac. I-am propus sa fac el dus primul, dar n-a mers faza.  Tot eu a trebuit sa merg prima, noroc ca la celalalt dus curgea apa calda. Dus, apa calda! WOW! Mai ca nu imi venea sa cred! De cand nu mi se mai intamplase asa ceva!

Apoi am stat la o vorba cu polonezii cu care ne-am imprietenit de minune. Cum era ceva sarbatoare am primit niste placintele si bomboane din partea casei, frumos gestul, iar dulciurile, mega gustoase!



Astazi, grupul nostru trebuia sa mearga pe valea Adirsu iar noi pe alta vale din apropiere. Cum am vazut ca erau niste nori gri foarte mari pe cer, iar pe mine ma durea burta, am decis sa nu mai mergem niciunde. Dupa 10 minute de la plecarea grupului nostru, s-a pus o ploaie torentiala. Ne-am reintalnit cu polonezii, si am jucat jocuri de carti timp de o ora doua, cand dintr-o data a aparut unul din grup, ud leoarca, si suparat foc din cauza ploii. Dupa ce au aparut si ceilalti, am fost la un magazin , nu departe de camping, trecand pe langa un post de control militar cu doi trei soldati ce se plimbau de colo colo cu ditamai pustoacele.

Ne-am intors la camping, si…petrecerea a inceput: vodca, bere, suc verde, numit de unii alien juice, foc, fript carnati, mere si paine prajita, eu, tata, polonezii, nucleul petrecerii. A fost o distractie pe cinste! O petrecere pentru …noi, toti. O petrecere de victorie pe care nu o voi uita niciodata.



La ora doua noaptea ne-am culcat, iar la cinci era programata trezirea. Nu stiu daca nu a sunat ceasul sau nu l-am auzit noi (eu as lua in considerare a doua varianta), dar ne-am trezit la 6 fara un sfert, si asta cu ajutorul unui coleg din grup, care m-a  strigat sa imi spuna ca e aproape 6. Eu , automatic am spus da, iar apoi fara o clipire, fara o suflare, am adormit din nou pana ce am auzit aceasi voce care de data aceasta m-a intrebat daca ne-am trezit. Da,da! Ne pregatim, am spus eu, care tocmai deschisesem ochii.

Ma trezesc si incep sa strang ultimele doua trei lucruri ramase prin cort (bagajul mare ni-l facusem de seara).

Mai aveam de strans sacii si izolirele. Nu stiam cum sa-l trezesc pe tata care dormea bustean.Ii vorbesc frumos, spunandu-i ca e deja tarziu, dar el nici un semn, spunea doar mmmm, dar nu indraznea sa deschida ochii.

Atunci am zis sa incerc sa dau sacu de dormit de pe el. L-am desfacut si l-am luat de pe el, iar tata, cu o fata disperata, desi avea ochii inchisi, avea o privire care parca spunea : trebuie sa il iau inapoi, s-a ridicat in fund, cu o singura si tot fara sa deschida ochii, si-a tras sacul pe el si s-a intins la loc. Mi-a tras o mica sperietura, dar am bufnit in ras apoi.

Am reusit cumva sa il trezesc la timp si ne-am urcat cu totii in masina unde ne astepta un drum de 3 ore pana la Mineralnie Vodie. Am zis ca voi dormi bustean tot drumul, la cat de obosita eram, dar ce sa dorm ? Am ras tot deumul de unul din grupul nostru, mare figura, care se ‘intelegea’ cu soferu, el in romana iar soferu in rusa. (Pareau sa se inteleaga )

Am ajuns la Mineralnie Vodie si am luat trenul spre Rostov, tren in care, spre uimirea noastra, a tuturor, am intalnit un bulgar care statea in Republica Kabardino- Balkaria si putea vorbi romaneste fiinda statuse cativa ani in Romania, in Moldova. Ei, pana la urma ne-am inteles mai bine cu romana decat cu engleza in Rusia.

Acum, ce sa zic, am dormit peste tot, in cort, in  hotel, in butoaie, in tren, in picioare : )) , numai in gara nu. Era si timpul. Am ajuns in gara la 11 noaptea, unde , sub privirea uimita a rusilor, ne-am intins izoprenele pe jos si am ‘lesinat’, pana a doua zi dimineata nici nu cred ca m-am mai miscat.



De ziua ta, ziua ta , ziua ta, eu iti ofer…un strugure? Da ! Cam asa mi-am inceput eu primele minute din ziua in care faceam 15 ani ! Wow! Cinspe ani, deja? Cand a trecut timpul? Primesc un la multi ani si o pupa din partea tuturor, iar cand vine randul unuia din grup care manca un strugure(era si vegetarian), se ridica si spune:-La multi ani Alex , vrei un strugure? Ne-a bufnit rasul pe toti. Asa nu m-am asteptat la asta si totusi, atat de bine mi-a cazut.

Afara e frumos, cer senin, soarele straluceste, doar e ziua mea!

Mai tarziu in timpul zilei, mi-au cantat cu totii la multi ani si am primit si un cadou, fapt ce m-a facut iar sa m-a gandesc cand au trecut asa repede anii… parca acum aveam 12 ani, o mica incepatoare, si urcam incet incet pe Mont Blanc. Dar se pare ca ce iubesc eu atat de mult, copilaria trece repede si ma bucur si o ‘prelungesc’ cat de mult pot.

Astazi parasim Rusia si pornin spre casa, spre iubita mea Romanie si spre iubitul meu oras care ma asteapta cu siguranta cu bratele deschise. Sunt mandra ca am reusit impreuna cu tata sa razbim, sa urcam pe varf. A fost un varf greu, iar de acum incolo, cand cititi…”varful e usor”…sa nu mai credeti!

Ar trebui sa ajungem acasa in 22-23…Drumul e lung, dar cu cat avansam cu atat mai mult ne apropiem de casa. PS: sa nu mai adormiti cu cartile pe voi! De ce?! 

LĂSAȚI UN MESAJ