Cum azi e ziua plecării,  dimineața dăm o fugă până în piață pentru a cumpăra una alta și apoi pornim prin arșița orașului și ajungem în jurul orei 15 la aeroportul Henri Coandă. Ne luăm la revedere de la rude și ne îndreptăm spre check-in. Avionul nostru ajungea doar la 17, deci am povestit un pic pe-acolo și apoi ne-am așezat pe scaunele de la poarta de așteptare numărul 2O3B.

De îndată ce a ajuns avionul, noi am fost printre primii la coadă. Afară sunt 32 grade iar noi suntem în pufoaice şi încălţaţi în bocanci, pentru că dacă compania de zbor ne rătăceşte bagajele, noi trebuie să avem totuşi mare parte din echipamentul de munte pe noi şi în bagajul de mână. Dar aici, printre turiştii în bermude şi sandale cu destinaţia litoralul mediteranean, cam facem notă distonantă. Domnul de la controlul bagajelor nu se poate abţine şi ne întreabă totuşi unde mergem, că doar suntem în dricul verii. Când i-am spus că mergem să urcăm un  munte înalt, s-a holbat la tata după care a spus:

„-Pe dumneavoastră v-am văzut la televizor! Acolo, ceva cu munții! Da, bravo! Felicitări!”

Aşa că ne-am îmbarcat plini de voie bună, e mare lucru faptul că unii ne recunosc şi ne încurajează!      

Am ajuns la Istanbul cât ai bate din palme şi am început să căutăm ghișeul de check-in pentru zborul către Teheran. Deși nu știam dacă merg la ghișeul potrivit, m-am îndreptat zâmbitoare spre un tânăr domn turc.

„-Bună seara! Oare aici se face check-in ul pentru zborul de Teheran?”

„-Dă-mi te rog pașaportul”, îmi spune el zâmbind.

Și iată că m-am făcut cu boarding pass-ul! (Între timp, mama mersese la automatul de check-in, dar fără niciun succes, „Încă nu pot să citesc în turcă, spunea ea).

Se duce mama la același  ghișeu, dar domnul zâmbitor îi spune că trebuie să meargă altundeva fiindcă aici el face cu totul altceva. Deci acela era un birou de check+in numai pentru mine, nu? Până la urmă găseşte şi mama un automat de check-in care „ştie” engleză şi ne îndreptăm spre controlul bagajelor. Ai mei părinţi trec fără nici o problemă, dar când sî trec şi eu, se aude: BIP!BIP!BIP! Mă apucă râsul, pentru că de fiecare dată când am trecut prin aeroportul din Istanbul am păţit la fel.

„-Open please!”, îmi spune un ofițer turc.

Deschid geanta și aceiași problemă ca și în celelalte 2 dăți: bateriile.  E, mă înregistrează acolo în caiețel și am rezolvat problema. Ufff! Respir ușurată fiindcă acolo aveam toate bateriile necesare pentru aparatele foto, frontale, dar și GPS.

Buuuuun, am trecut de controale și acum aveam de așteptat. După o oră de așteptare, văzând că se ridică lumea, ne ridicăm și noi și stăm la coadă. Când mă uit în sus, deasupra biroului unde trebuia să arătăm biletul și pașaportul scria mare KOELN. Ceva nu era în regulă! Noi mergeam la Teheran, adică trebuia să scrie frumos TEHRAN, nu ce scriau ei pe-acolo!

 Mama și tata erau prea obosiți așa că preiau iniţiativa. Mă duc acolo în față și îl întreb pe domnul acela ce verifica pașapoartele.

„-Nu vă supărați, acesta nu e zborul înspre Teheran?”

„-Nu, spune el, s-au schimbat porțile”

Aoleu! Mă duc și mă uit la acel ecran pe care scria poarta și da! se schimbase! Mergem la noua poartă. Acolo scria mare FRANKFURT! Mă duc și-l întreb și pe domnul de-aici. Același dialog aproape.

„-Bună ziua! Oare aici e zborul spre Teheran?”

„-Nu e aici! Uită-te acolo pe ecran și vei afla poarta la care trebuie să mergi.

-Da,m-am uitat, poarta s-a mutat aici!”

„-Ăăăăă…..”

Și fiindcă nu mai aveam răbdare și trebuia să găsesc poarta l-am întrebat într-un mod foarte direct.

„-Nu știți, așa-i?”

„-Nu”, răspunde el şi am pufnit amândoi în râs.

Întrebăm câțiva pasageri care se îmbarcau şi ei pentru Iran şi ne asigură că totuşi asta e poarta bună, doar funcţionarul nu ştie.   Într-un final glorios pe monitor apare mare TEHRAN(vestea bună), DELAY 2 HOURS (extraordinar). Asta e acum, ce să facem? Și chiar când mă gândeam ce  bine e că nu mai am alt zbor, intru în vorbă cu un alt turist care, săracul:

„Vai! Și eu mai trebuie să prind și un alt avion în Teheran! Fuck!” Râdem ce râdem,…dar nu e de râs! Săracul băiat…sper că a prins și al doilea avion!

Și cum mă plimbam de colo-n-colo, o tânără iraniancă mă cam urmărea. Oare vrea să vorbească cu mine? Mă tot întrebam eu. Hai să vedem!

„-Hy! Do you speak English?”

„-Yes, I do!”

Şi am povestit vrute şi nevrute, că doar timp aveam berechet… Intru în vorbă și cu părinții ei, foarte drăguți și ei, iar tătal fetei îmi spune că peste 8 luni vrea să îşi aducă familia în vizită în România. Eu nici nu aștept să termine că dau drumul invitației.

„-Vă așteptăm la noi! Uitați adresa de e-mail și orașul în care stăm, când vreți să veniți doar trimiteți un mesaj și vă așteptăm cu mare plăcere!”

 Iar ei, adeverind vorba că iranienii sunt drăguți și primitori, îmi scriu numărul lor de telefon, emailul, până și adresa lor în farsi, spunând că dacă avem nevoie de ceva, sunăm la numărul ăsta sau îi arătam adresa unui taximetrist și ne duce el la ei!

Am tot vorbit cu Samin și iată că a ajuns și avionul. Ne-am îmbarcat și profitând de ocazie, acum că îmi făcusem prima prietenă iraniancă, m-am așezat lângă ea. În dreapta mea se afla Samin iar în stânga un alt domn, tot iranian, dar din orașul Mashad, al doilea cel mai mare oraș, după Teheran. Am vorbit și cu dumnealui şi mi-a dat și el numărul lui de telefon.

 Teheranul se apropia și a trebuit să-mi pun șalul. Nici nu știu cum să vă descriu acea emoție!  Samin m-a ajutat să mă aranjez și doar după ce m-au asigurat amândoi, și Samin și Mostafa că îmi stă bine, doar atunci am putut sta liniștită.

Eram pregătită pentru Republica Islamică Iran. În momentul în care mi-am pus șalul, doamna din spate, care parcă înainte se uita urât la mine, acum îmi zâmbea cu gura până la urechi.

 

LĂSAȚI UN MESAJ