rau altitudineÎn decembrie 2011 Alexandra şi Dan au urcat pe vârful Pico de Orizaba din Mexic iar eu i-am însoţit până la 4200 m. În prima zi am urcat cu maşina în satul  Hidalgo situat la 3500 m. Era pentru prima dată când ajungeam la o altitudine de peste 3000 m, nu eram aclimatizată şi m-am confruntat cu o criză grozavă de rău de altitudine.Pentru că am fost impresionată de simptomele cumplite pe care le-am avut în acea primă noapte la altitudine (durere de cap înfiorătoare, stare de greaţă, confuzie), la întoarcere am citit foarte mult despre asta şi am discutat cu medici, farmacişti, homeopaţi despre răul de alitudine şi m-am hotărît să scriu acest articol despre afecţiunile care apar în mod frecvent la altitudine, poate  o să fie cuiva de folos.

rau de altitudine1Orice persoană care urcă la altitudine suferă de hipoxie (cantitate insuficientă de oxigen în organism).

Organismul uman are o nevoie permanentă de oxigen. Este utilizat în producerea  şi arderea  de energie  în fiecare celulă a ţesuturilor  corpului. Corpul uman nu poate stoca oxigen permanent, de aceea  există  necesitatea de a respira continuu. Orice întrerupere a respiraţiei mai mare de câteva minute poate să ducă la anomalii  fizice grave, în special ale creierului, chiar şi la  un posibil deces.


În procesul de respiraţie se introduce în organism oxigen şi se elimină dioxid de carbon.  Acest lucru se petrece în două stadii: primul stadiu are loc  în plămâni – respiraţia externă – şi al doilea stadiu are loc în ţesuturile interne ale corpului – respiraţia internă – .

Respiraţia externa

În plămâni au loc două procese:

  •   oxigenul inspirat din exterior este difuzat, prin pereţii subţiri ai celor doi plamâni, în sânge, ale carui globule rosii îl duc mai departe în organism;
  •  dioxidul de carbon adus de sânge în plamâni  este difuzat prin pereţii acestuia spre exterior prin expiraţie

Respiraţia internă

La nivel celular au loc tot două procese:

  •  oxigenul adus de globulele roşii este difuzat în celulele organismului prin capilare şi este ars pentru a produce energie
  • dioxidul de carbon, rezultat al procesului de ardere al oxigenului, este difuzat prin intermediul vaselor capilare înapoi în fluxul de sânge.

     Ce se întâmplă cu organismul nostru la înălţime?

Se spune  că la altitudini mari scade oxigenul din aer, ceea ce este fals. Procentul de oxigen din aer (21%) este acelaşi la nivelul mării precum şi la altitudini mari. Presiunea şi densitatea aerului scad odata cu creşterea altitudinii, fapt care îngreunează pătrunderea oxigenului în sistemul nostru vascular. Cu cât aerul este mai putin dens, cu atât cantitatea de oxigen introdusă în plamâni, cu fiecare respiraţie, este mai mică. De asemenea, datorită presiunii scăzute la înălţimi mari,  se va difuza mai putin oxigen prin alveolele pulmonare în fluxul de sânge. De aceea la o altitudine mare, va fi mai puţin oxigen în corp, iar acesta va genera mai puţină energie (inclusiv  creierului).   Absenţa oxigenului din corp (şi creier) se numeste hipoxie şi conduce la răul de altitudine.

Există 3 mari categorii ale răului de altitudine:

Răul acut de munte (Acute mountain sickness AMS) este cea mai uşoară formă de rău de altitudine. Se manifestă prin durere de cap, oboseală şi dispnee la efort. (Dispneea reprezinta senzatia de respiratie dificila, definita subiectiv prin senzatia de „lipsa de aer”, iar obiectiv, prin tulburarea frecvenţei, amplitudinii şi/sau a ritmului mişcărilor respiratorii.) Pot apărea şi anorexia, greţuri, vărsături, slăbiciune musculară şi iritabilitate. La unele persoane apare edemul de mare altitudine (se manifestă prin umflături ale mâinilor, picioarelor şi uneori chiar a feţei).

Dacă răul acut de munte nu este tratat, se poate instala edemul cerebral sau cel pulmonar, care în absenţa unui tratament adecvat pot să fie fatale.

Edemul pulmonar de mare altitudine apare rareori la altitudini mai mici de 3000 m şi poate evolua de la o formă uşoară (simptome: tuse uscată şi dispnee) la o formă gravă care poate cauza chiar moartea. Edemul pulmonar este provocat de contracţia vaselor de sânge, care determină mărirea presiunii în capilarele plămânilor şi duce la o scurgere a fluidului înecând victima cu propriile secreţii.  Simptomele apar de obicei in a doua noapte dupa ascensiune, se agraveaza in timpul noptii si pot deveni treptat mai grave.

Edemul cerebral de mare altitudine este prezent în grad redus în toate formele de rău de altitudine, dar poate deveni sever. Se manifestă prin cefalee, confuzie mintală, ataxie (mers nesigur şi necoordonat) şi coma. Edemul cerebral apare atunci când plasma trece prin pereţii vaselor capilare crescând presiunea intracraniană.

Testul banal pentru viaţă

Este o verificare banală, dar care îţi poate salva viaţa: Încearcă să îţi atingi vârful nasului cu degetul arătător şi având ochii închişi. Dacă nu reuşeşti, este semn că edemul cerebal se  instalează şi primul lucru pe care trebuie să îl faci este să cobori urgent la o altitudine mai mică.

În articolul Aclimatizarea la altitudine îți voi da informații despre ce trebuie să faci pentru o bună aclimatizare și cum poți să previi răul de altitudine.

Cu drag,

Dana

Surse:

http://www.scritube.com/tehnica-mecanica/Fiziologia-umana-la-altitudini1854171116.php

http://www.webmd.com/a-to-z-guides/altitude-sickness-topic-overview

 

 




LĂSAȚI UN MESAJ