Am realizat oare că plecăm spre celălalt colţ al lumii?! Hmm…nu prea! Dar, totuşi, plecăm! America Latină ne-aşteaptă! Ora 13:00. Aeroportul Henri Coandă, Bucureşti. Zeci de oameni. Feţe necunoscute. Valize enorme. Geci roz pufoase. Costume office. Familia Marcu. Grupul expeditional românesc pe Ojos del Salado. Bocanci, rucsaci şi geci de munte! Accesorii?! Steagul României!
Buuun…ultima verificare! Paşaport, bani, 6 bucăţi rucsaci, 3 poşetuţe, părinţii mei..super! Toate-s acia, deci, la drum! Ne urcăm în avion şi mă aşez liniştită pe scaun, vrând să-mi urmez planul excepţional, aka acela de a dormi pe tot parcursul zborului. Reuşesc? Da, dar cu siguranţă nu mai mult de 20 de minute! Di ce?? Scumpa mea mamă avea un exces de energie. N-ar fi stat locului nici măcar pentru o clipă! Apoi, tata începe să pufăie…Cică e un pic sătul! Şi era doar începutul orelor petrecute în avion!
Aterizăm, după câteva ore de zbor, tata e printre primii ieşiţi, iar eu, ca un copil drăguţ şi ascultător ce sunt, îmi aştept mama care avea tot felul de ocupaţii ciudate. În timp ce o aşteptam, rând pe rând, pasagerii îşi părăseau locurile unde petrecuseră ultimele ore şi se îndreptau spre aeroportul Charles de Gaulles. Mama, făcea ea ce făcea,dar tare mult îi lua! Iar eu deja obosisem să stau şi să-l ascult pe stewardul din spatele meu care saluta fiecare pasager în parte: Au revoir! Merci! Goodbye! La revedere! sau Bonsoir!, cuvinte pe care le repetase de atât de multe ori încât mai că nu le rostea în mod mecanic. Văzând că mama nu se grăbeşte şi că avionul se goleşte, încep să-i atrag atenţia…glumind, bineînţeles:
-Hai, tu, mami, că pleacă toţi din avion până vii tu!
-Stai că mai trebe să mă-ncalt. Imediat vin! Uaiiii! Am mai găsit ceva ce era să uit! Stai să-l pun şi pe-ăsta!
-Mami, hai odată că se goleşte avionul. Uită-te că toată lumea pleacă!
-Tocmai asta-i ideea!
-Cum adică asta-i ideea? Mi-e nu-mi place!
-Mno, amu, ţi-o fi frică de un avion gol!
Şi, da…îmi veneau în minte scene din filme de groază petrecute într-un avion gol, haha! Dar, din fericire, reuşim să ieşim din avion înainte să fi plecat chiar toţi pasagerii, iar la ieşire, ea ce spune?!
-Mama mia! Ce fain a fost! Niciodată nu am mai rămas aproape singură într-un avion! Ai văzut ce tare-a fost?!
”Genial”, mă gândeam eu…hai s-o facem încă odată! Sau…mai bine nu! Coada de apoi de la paşapoarte nu a fost tocmai o plăcere.
Paris. 5 ore de stat prin aeroport. Paşaportul, mi-l verifică un negru simpatic foc, care-mi urează cu un zâmbet larg pe buze: ”Bine aţi venit!”. În română! Iar apoi…cine credeţi că a vorbit cu un altul în spaniolă, în mijlocul aeroportului francez? Eh, fetişcana aia veselă de merge mereu pe munte! Traducerea literară? Eu. Se pregătea psihic pentru următoarele 13 ore ce aveau să fie petrecute în avion până la Buenos Aires, iar apoi de la Buenos până în capitala chiliană, Santiago.
Deci…prima impresie despre Chile? Căldură mare, mon cher!

Iar acesta e doar primul articol! Citeste si partea a doua din aventura noastra in Chile! 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ