Sfârșitul acesta de săptămână a fost atât de plin încât pot spune că am trăit în trei zile cât altă dată în luni: lansarea de carte a Alexandrei cu toate emoțiile năvalnice care ne-au asaltat, solidaritatea prietenilor și a necunoscuților care au umplut sala la lansare, despărțirea de prietenul mexican pe care l-am găzduit câteva zile în casa noastră, toate acestea au culminat cu premierea Alexandrei de către societatea civilă din Deva în cadrul primei ediții a evenimentului „Premianții fără premii”.

Și aici, la această premieră, am fost martora unei pilde din Biblie. Dar dă-mi voie să îți  povestesc întâmplarea, așa cum a fost ea.

Mă îndreptam, împreună cu Alexandra, spre statuia lui Decebal călare din centrul Devei când i-am zărit. Erau acolo, o mână de oameni „frumoși”, veniți să îi arate Alexandrei că nu e singură, că face bine ceea ce face și că cineva o apreciază. Prima ediție a evenimentului „Premianți fără premii”, proiect care își propune să ni prezinte, în fiecare sâmbătă, pe oamenii de lângă noi, oameni care ne fac mândri că suntem români.

Forfotă, îmbrățișări, zâmbete de bun venit, flori și autografe. Și în vălmășeala asta apare un om al străzii. Dă câteva târcoale, vorbește cu cineva și dintr-o dată îl văd îndreptându-se spre florăria de peste drum.

Atenția îmi este atrasă de cuvintele domnului Dan Terteci, sufletul acestui proiect, care îi înmânează Alexandrei diploma. Alexandra spune câteva cuvinte și dintr-o dată îl văd din nou. Iasă din florărie cu două crizanteme în mână și se îndreaptă spre grupul nostru. Îl văd și alții și începem să ne foim neliniștiți, în timp ce el se apropie de Alexandra și îi oferă florile. Florile pe care și-a cheltuit probabil banii lui de pâine.  Îmi dau lacrimile, dar nu pot să nu observ că și domnul de lângă mine e cu lacrimi în ochi.

Dumnezeule, ce mi-a fost dat să trăiesc … și dintr-o dată înțeleg: Ăștia sunt banii văduvei sărace din Scriptura! Florile astea două sunt mai prețioase decât un munte de aur. Omul acesta care trăiește de pe o zi pe alta, din mila oamenilor, și-a cheltuit probabil ultimii lui bănuți ca să-i dăruiască fetei mele două flori.  Și mi-am amintit de lupta mea cu mine de a nu mai da bani oamenilor străzii pentru a opri cerșetoria. Și apoi am luptat cu resentimentele că unii ar putea să muncească și să nu mai aștepte banul meu. Și apoi cu mâhnirea că poate omul acela pe care l-am ignorat era de fapt Iisus care bătea la ușa inimii mele. Și mai înțeleg ceva: că trebuie să îmi ascult inima de acum încolo. Și să nu mă mai prefac că nu îi văd, că nu există. Și dacă nu am să le dau bani, sau o bucată de pâine, pot să le dau un zâmbet, sau o vorbă bună, sau o lacrimă.

Omule bun, mulțumesc pentru lecția de azi și să știi că te voi purta mereu în rugăciunile mele, pentru ca Dumnezeu, dacă El va vrea, să îți scoată în cale oameni care vor putea să facă mai mult pentru tine.

Mulțumesc tuturor oamenilor frumoși care au venit sâmbătă „la cal” să o încurajeze pe Alexandra.

Sf. Evanghelist Marcu cap. 12, 41-44

“Şi şezând în preajma cutiei darurilor, Iisus privea cum mulţimea aruncă bani în cutie. Şi mulţi bogaţi aruncau mult.

Şi venind o văduvă săracă, a aruncat doi bani, adică un codrant.

Şi chemând la Sine pe ucenicii Săi le-a zis: Adevărat grăiesc vouă că această văduvă săracă a aruncat în cutia darurilor mai mult decât toţi ceilalţi.

Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa.”

 

LĂSAȚI UN MESAJ