Aventura Rwenzori 2018 a inceput intr-un 4 x 4 cu alti 3 negri din Uganda. Am trecut prin sate rasfirate, aflate la mare distanta de oras si am reluat experienta din autobuzul luat pentru a ajunge pana in orasul cel mai apropiat de munte: sarituri si miscari de dans unice, create de toate denivelarile intalnite pe drum. In momentul in care masina s-a oprit si soferul a zis: ”oh, no!”, am revazut episodul din Papua de acum cativa ani: eu, tata si vreo 12 papuasi chinuindu-se sa scoata rotile masinii din noroiul in care se impotmolise Acum, insa, am avansat rapid si am ajuns la locul intalnirii cu ghizii si restul echipei. Acolo, dragilor, adunare generala! Vreo 100 de oameni stateau la povesti, zambeau si ne priveau cu mare interes. Iar noi, la fel…”oare toti astia vin cu noi?!” spunea vocea din capul meu.

In Africa, in special, atunci cand vrei sa urci un varf de o astfel de anvergura, esti obligat sa contactezi serviciile unei agentii si sa cumperi intregul pachet: ghizi, porteri, bucatari, cati iti dau ei! Noi am avut 15 oameni cu noi, printre care si doi rangeri-soldati cu pusti de-un metru la ei. Noroc ca erau simpatici! 🙂

Impreuna cu unul dintre ghizii nostri, am pornit la drum prin cararile de la baza junglei, urcand direct in sus. Si tot asa timp de 6 ore pana ce-am ajuns in prima noastra tabara: Rwigho Camp, la 3300 m.

Sper seara, cand sa mergem sa mancam, pic-pic se aude din ce in ce mai tare! Luam toate lucrurile si le punem in cort. Porterii pusesera ceva prelata sub cort si deasupra acestuia, asa ca ma linistesc, zicandu-mi ca oricat de slab ar fi cortul, nu are cum sa intre apa inauntru. Mergem sa mancam iar ploaia continua. Din ce in ce mai puternica. Picurii sunt din ce in ce mai mari si se porneste furtuna. Tunete si fulgere nu au fost, insa vantul batea puternic iar din cand in cand se auzea un copac ce tocmai fusese pus la pamant.

In momentul in care ne-am intors in cort, vantul azvarlise prelata de deasupra iar ”podeaua” cortului era, bineintele, uda. Am pus-o cat de bine am putut, iar sub izoprene, am pus folia de supravietuire, care ne-a si fost salvarea catre o noapte uscata! 🙂

Prima noastra zi cu cizme de cauciuc a fost o noua experienta pentru mine! Am mers ore intregi prin jungla si mlastina! Experienta prin mlastina nu a fost asa terifianta precum ma asteptam sa fie, insa ore intregi si zile consecutive se resimt, bineinteles!

Muntii Rwenzori erau deseori cuprinsi de ceata, asa cum citisem peste tot inainte de venirea aici, insa atunci cand aceasta incepea sa dispara, rasareau peisaje de o frumusete aparte! In timp ce mergeam spre urmatoarea noastra tabara, Muguli Camp, porterii ne-au ajuns din urma si ma gandeam oare cum reusesc ei sa tina sacii aia grei pe cap, folosindu-se uneori doar de o folie de material care , la cat de folosita si intinsa era, parea ca se poate rupe in orice moment.

Jungla prin care coboram avea un aer fantomatic. Fel si fel de copaci parosi isi traiau veacul iar din cand in cand, vantul puternic ii provoca si se auzeau dintr-o data momente de scartait, parca felul lor de a spune: ”suntem batrani, lasa-ne!”

In fiecare zi, ma trezeam si imi spuneam in gand: o noua zi in jungla! E tare ciudat, sa stii! Mai ales pentru ca daca iti doresti sa nu ramai cu cizma in mlastina sau sa iti salvezi din energie ocolind partile cele mai apoase, trebuie sa fii mereu cu ochii-n patru. Iar exatlon e mic copil fata de ce-aveam noi aici! Si ma refer acum la portiunea cu noroi mai inalt ca cizma,unde trebuia sa avansezi, am zice noi, din stei in stei. Erau defapt imense movile de pamant si vegetatie pe care noi trebuia sa ne mentinem echilibrul si sa pasim de pe una pe alta.

Este deja a 4a zi in jungla si doar acum am intersectat traseul principal. Noi am ales unul mai nou, ca sa exploram cu adevarat zona de jungla a muntilor. Aici, insa, pe traseul cel mai frecventat de catre alpinistii care isi doresc sa urce varful, am avut de mers pe o punte lunga de scanduri, asezata deasupra mlastinii. Sincer, sa va zic, mersul prin mlastina ar fi fost mult mai placut! De pe scandurile astea puteai usor aluneca, era distanta mare intre ele si pe langa toate astea, faptul ca trebuia sa ma uit in jos mai mereu imi crea o senzatie acuta de ameteala.

Zilele se tot adunau iar jungla se intindea la nesfarsit. Din cand in cand, se risipeau norii si puteam admira cu incantare lacul Bujuku, cu Mt. Speke in dreapta sa. In fata, departe, tare, tare departe, se inalta o creasta. ”Acolo mergem!”, ne spune ghidul, iar eu inghit in sec. Aveam ceva de mers, ai mama!

Intrasem deja in zona alpina, copacii erau mai micuti, mai rari si nu mai formau un acoperis de frunze deasupra noastra. Cele mai intalnite forme de vegetatie aici sunt everlasting flowers (adica florile nemuritoare si ”tree groudsels”, asa se numea ”copacelul” atot prezent in aceasta parte a expeditiei. Urmeaza acum o portiune de escaladat stanci imense,ce imi aduce aminte de mult iubitul Retezat. M-apuca nostalgia…oare ce fac cei dragi mie?! Insa daca las astfel de ganduri sa ma cuprinda, urmeaza lacrimi tare sarate si nu de asta am nevoie…Asadar: zambesc! 🙂 

Noi continuam urcusul iar lacul e din ce in ce mai departe. Ajungem in creasta si se zareste acoperisul cabanei. Pare aproape, insa, pana acolo, ”mai manci vreo doua pite”, cum s-ar spune pe la noi. Vreo ora mai tarziu, ajungem. E frig si bate vantul. Intru inauntru, in Elena Hut, o cabanuta mica, cu cateva saltele, o masa si doua banci si ma asez sa imi aliniez gandurile. Dar un sunet de ”pic, pic, pic”, se aude din ce in ce mai tare. Ceata cuprinde intregul complex de cabanute iar la peste 4500 m, cand stii ca la noapte pleci spre varf, nu asta iti doresti s-auzi. Ma pun in pat si gandurile le astern pe hartie. Sunetul ploii se diminuaza si in final, se opreste. Norii au disparut si ei. Totul e bine.

Stiti, sa pregatesti o expeditie nu este deloc usor. Trebuie sa ai rabdare, sa cauti informatii si sa iti provoci mintea sa faca conexiuni. Sa gasesti calea cea mai buna pentru tine si sa stii ce te asteapta acolo.

Sa te pregatesti pentru expeditie e la fel de solicitant. Sunt mereu intrebata: ”cat timp te-ai antrenat pentru asta?” Ei bine, o viata intreaga. Atunci cand iubesti muntele, cand iti doresti sa ajungi mai sus, nu e de ajuns un antrenament de cateva luni. Este un antrenament constant-precum o casa-oricat ai vrea, daca stai la casa vei avea mereu ceva de lucrat! Fie o schimbare pe care vrei sa o faci, fie un gazon pe care trebuie sa il intretii sau o rosie pe care vrei sa o plantezi in propria ta gradina.

Pas cu pas, cresti fizic si psihic. Pas cu pas inveti ca ai nevoie nu doar de incurajare de la prieteni si familie, ci ai mare nevoie de incurajare personala. ”Totul e bine” si ”stiu ca pot” sunt cuvinte pe care mi le rostesc deseori in timp ce urc spre varf. Stiti voi…oricat de multe persoane ar fi in grup, oricat de sociabil ai fi si oricat de mult ai incerca sa intretii atmosfera cu glume si povesti, sunt si acele momente in care ramai singur. In mintea ta, esti doar tu cu tine. Si atunci navaleste furtuna de intrebari…”sigur pot sa fac asta?”, ”sunt destul de pregatita?”, ”nu cred ca reusesc sa ajung pe varf”. Iar aici e momentul ca sinele tau interior sa intervina si sa preia conducerea: au fost zeci de ore, luni si zile in care tu ai muncit psihic si fizic sa ajungi aici. Nu trebuie sa iti permiti ca astfel de intrebari sa te cuprinda. 

Ai incredere in tine. ”Totul e bine”! 🙂

Revenind la povestea noastra…la noapte, plecam spre varf…dar despre asta aflati mai multe aici! 🙂

=

LĂSAȚI UN MESAJ